Imaginați-vă scena: Călin urcă în trombă aleea care se desprinde din Bulevardul 13 Septembrie spre A1, în Porsche-ul lui lipit de caldarâm, parchează paralel cu capătul covorului (nu, nu e roșu, e verde, ce scăpare cromatică impardonabilă din partea lui Anton!), portiera din dreapta se aliniază cu prima treaptă de marmură, portiera din stânga se deschide și toate cele 120 de kile în viu ale Tăriceanului se preling afară din mașină, pe care o ocolesc (ele, kilele, pe ea, mașina) grațios ca să pășească pe covorul care acoperă marmura, treaptă cu treaptă, până la ușa impunătoare, principală, a Senatului; acolo, în sfârșit, Călin se oprește, apoi se întoarce și respiră cu nesaț, singur, uitându-se peste pajiștea cu cât mai multe terenuri de fotbal a Senatului: are în față o nouă zi în care este românul cel mai reprezentativ și, evident, unicul autorizat să legifereze. Ce vrea el.