Da, știu, vast program, conform titlului. Dar voi scrie despre toate cele trei teme anunțate mai sus. Chiar azi! Super-ofertă, trei texte într-unul singur! Nu sunați, ies eu din cînd în cînd să văd dacă e cineva.
Uncategorized
Adică a revenit gîndacul. De data asta, nu mai era pe podea, ci în galantarul cu torturi, prăjituri și alte scofeturi. La fel ca data trecută, era numai unul. Nu știu dacă exact același, dar semăna, oricum, destul de mult cu primul văzut de mine. Solicit de urgență conducerii Starbucks să mă lămurească dacă era sau nu același gîndac. Iar dacă nu era, sper că celălalt e bine, sănătos, ceea ce le doresc și lor, mai ales după ce mănîncă ceva de la firma pe care o conduc.
E mișto că avem brand, logo, campanie, draci, scandal, chinezării cu Fane Babanu și o blondă mîndră de țara ei cînd cîntă Zamfir la nai la Shanghai, scuzați versificația. Dar și mai mișto e că avem șantiere arheologice la liber, să se mai cultivă și turistu’ străinez care confundă Bulgaria cu România și nimerește la Constanța. Banda, vă rog!
Oprescu, pe care unii îl mai numesc și primar al Bucureștiului, a închis jumătate de Kiseleff cu garduri, a pus în zona fără mașini coșuri de baschet, mese de ping-pong și altele de fusbal și a numit totul „Stop trafic! Pe Kiseleff se face sport!”. Mai mișto era dacă Oprescu făcea niște terenuri de sport prin oraș, prin cartiere, și mai planta și niște copaci. Da’ asta e, pe ăsta l-a ales poporul, asta fumăm. Bineînțeles, impostorul ăsta cu dinți falși de castor nu a scăpat ocazia să se și laude cu mega-ideea lui, așa că, din loc în loc, a legat între copacii de pe bulevard banner-e ca cel de mai jos:
Băi, penibilule, nu ți-e rușine? Ai abia doi ani de mandat în care ai frecat țînțarul prin cimitir și deja te-ai apucat de campanie electorală!
În fine, trecem, trecem, că e week end și se scoală Cărpenișan din mormînt dacă vede că ne-am luat de idolul lui pentru care a filmat spotul cu cîinele, dacă vă mai amintiți cam ce a putut să-i facă pe bucureșteni să-l voteze pe autostopistul ăsta suspendat de Oprescu. Trecem, trecem, dar nu înainte să observăm că la marele eveniment organizat de Oprescu pe DOMENIUL PUBLIC se distribuie, gratuit, Academia Cațavencu. Deci nu trecem încă, ci mai zăbovim un pic să le dăm oamenilor și Kamikaze, să nu se întristeze citind penibilitatea aia de Cațavencu. Neee, da’ de unde, nene, atîta tupeu nesimțit pe noi?? Da’ cum ne-a trecut nouă prin cap că fiul de securist Oprescu și gazeta lui Nuș, turnător la Secu, o să permită așa ceva?? Păi, prost ne-a trecut prin cap, să ne fie rușine: cum împărțeam noi așa reviste la oameni și chiar și la animale, copaci și alte entități dornice să se rîdă și gura lor, apare un gigi care zice că el e organizatorul evenimentului și că aici nu se poate distribui decît Cațavencu, care e partener media. Că, altfel, cheamă el doi băieți să ne conducă afară.
Afară de unde, băi, gigi? Din oraș? Din lume? Din univers? Opresculeeee, ești complet razna, bre? Ți-ai cumpărat oraș, e al matale? Cum să interzici PE DOMENIU PUBLIC distribuția unei publicații?
P.S. Vom reveni, cu siguranță. Afișul mega-evenimentului oprescian:
Elena Udrea, crăcită pe șezlong, la mare, cu fundu-n sus. Elena Udrea la mare, în slip și sutien, pe plajă. Elena Udrea pe cal, crăcită. Elena Udrea cu frunză peste publis. Elena Udrea pe bicicletă. Am văzut toate astea și ceva în plus pe bloguri, site-uri, TV-uri în zilele astea de m-am plictisit. E fetiș, băi, fraților! E porno implicit. E rînjet cu bale. Nici nu mai știu: se fură sau se fută în țara asta?
Inginer fără carieră, cititor de cărți la kilogram, editorialist la fel de talentat ca un profesor de desen tehnic și manager de duminică, Doru Bușcu are, totuși, o calitate: nu minte chiar tot timpul. Sau, în tot cazul, cînd o face mai folosește și omisiunea, nu doar modificarea cu bună știință a evidențelor. Cea mai recentă omisiune bușciană este Bușcu însuși. Ea, omisiunea numită Bușcu, apare în compunerea poticnită intitulată „Umoru’ și cu talentu’ nu cunoaște falimentu'”. Deci, dacă apare omisiunea, înseamnă că dispare obiectul ei, adică taman Bușcu. De unde dispare el? Păi, dispare din clasa de motive care au dus Cațavencu la faliment. În clasa asta de motive de faliment din care s-a extras pe sine, Bușcu include criza, scăderea încasărilor din publicitate, căderea vînzărilor la chioșc, marea finanță masonică, omuleții verzi de pe Marte care sperie cititorii și încălzirea globală. Mă rog, ultimele trei motive nu există în compunerea lui Bușcu, dar dacă ar exista nu m-ar mira deloc, cîtă vreme el, talentatu’ cu umoru’, lipsește. Așa cum lipsea și cînd i-a vîndut revista lui Vîntu, așa cum nu era de față nici cînd cenzura texte de investigații la Cațavencu, ba chiar așa cum era în altă parte cînd pe card îi intrau niște zeci de mii de euro lunar în conturile care atîrnau greu la producerea falimentul de azi.
Dar chiar și așa, în contumacie, Bușcu tot a fost condamnat la faliment. De către cititorii care au preferat să fie mai inteligenți decît ai altora citind altceva decît Cațavencu.
Penibilul Geoană a mai ouat o mărgică. Îi zice (la mărgică) „Comitetul Național pentru Politici de Dezvoltare”. Adică un fel de nimic ambalat frumos care să se ocupe cu nimic. Pentru că nimeni nu a auzit de mărgica asta scremută de Geoană, prostănacul satului (sau era al Senatului?) a comandat un interviu publicitar la Puterea. Ăștia de la Puterea, fomiști și chiar mai penibili decît Geoană, l-au și publicat. Și i-au mai dat și un aer absolut jenant de bombă de presă, titrînd: „Exclusiv. Mircea Geoană: Trebuie să identificăm un proiect național pentru România”. De acolo am aflat că prostănacul și-a oficializat, în sfîrșit, relația strînsă cu Victoraș. Nu, nu cu Victoraș Ponta, ci cu Victoraș Alistar, director executiv la un ONG din România care se vrea un fel de filială a Transparency International. Citez din „interviu”: „Comitetul Naţional pentru Dezvoltare este încă în stadiu de proiect. Împreună cu partenerii noştri,Grupul de Economie Aplicată, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare, Transparency Internaţional România şi Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, ne propunem să realizăm un „consens naţional” şi să identificăm un nou proiect naţional pentru România. După aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană, România nu a mai avut un astfel de proiect naţional.”
Booon, deci Geoană s-a aliat cu Victoraș. Ceea ce toată lumea știa, deci – și anume că între cei doi exista o dragoste curată, sinceră, bazată doar pe prostia ambilor de a crede că pot avea funcții bine plătite de la stat – , a devenit, în sfîrșit, public. Cu patalama (mai multe detalii, aici).
Păcat doar că Geoană e în opoziție și cu puterea, și cu propriul partid, că altfel se învîrtea și Victoraș de o vorbă bună la procurorii care-i lucrează dosarele penale. Dar, deh, ghinion, nu poți să fii și prieten cu prostănacul și să mai ai și pretenția că ai făcut un deal deștept.
Cu ocazia asta, însă, mi-am amintit că șef plin la Transparency România este un nene pe care-l cheamă Marian Victor Popa. De care nu ați auzit nimic, probabil. Pentru că, vorba lui Geoană, „nici nu mai știm cîți sîntem”. Și nici nu e bine să se știe cîți sînt, e suficient că se știu ei între ei. Nenea ăsta are un CV foarte interesant, de care m-am ocupat cînd scriam pentru AC. Ceea ce, desigur, nu are nici o legătură cu ce ați citit mai sus, dar e bine să știți, în caz că vreți să întrebați pe cineva care e diferența dintre statutul de ofițer înainte de ’89 și cel de după.
Am observat că, în genere, mîncătorii de căcat sînt foarte zgomotoși. Mai ales cînd cantitățile de căcat sînt enorme și fiecare înghițitură e plătită cu greutatea ei în aur. Ca să nu fie vreo confuzie, vreau să precizez că mă refer la acești mîncători de căcat. De fapt, fie, nu la toți, ci doar la cei care se apropie (sau chiar depășesc) pragul de zece mii de euro lunar. Aș putea să detaliez: coproclefăielile lor sînt băloase, sonore, au caracter de deversare (dar și de aversă sau chiar ploaie mocănească), împut tot ce e în jurul lor și, practic, îi marchează pe consumatori pe viață. Sînt ca un miros de budă fără apă curentă, care nu trece nici dacă dai cu napalm arzînd.
Totuși, mîncătorii de căcat sînt tăcuți, uneori. De fapt, într-o singură situație: cînd vine vorba să mănînce în continuare căcat despre cum au mîncat și mănîncă în continuare căcat. Atunci, coprofagii sînt foarte tăcuți. Cred că le e greu, cred că esofagul li se umple pînă sus cu rahat, cred că le ajunge pe nas și chiar în urechi. Cred că, în acea unică situație, mîncătorii de căcat sînt atît de plini de căcat încît aduc, mai degrabă, cu niște înecați purtați de valuri zile și nopți la rînd. Atîta că, în loc de apă, sînt plini de căcat și purtați pe valuri de căcat. Totuși, ei nu deschid gura. Nu zic nici „pîs”, nici „hîc”, nimic. Nu protestează, nu se simt jigniți, nu au nimic a povesti la popor. Dimpotrivă, preferă să recirculeze tot acel căcat în interiorul lor. Probabil de la zece mii de euro pe lună în sus chiar nu mai contează că traseul natural al dejecțiilor, adică înspre exterior, își schimbă sensul. De la zece mii de euro pe lună în sus, bucuria căcatului ingurgitat, regurgitat și iar ingurgitat în tăcere e o cuminecare, e fericire, e izbăvire. Iar izbăvirea e atît de intimă încît se consumă pe ea însăși în liniște.
P.S. Acest post i se dedică, în special, lui Doru B.
P.P.S. Dacă e cineva care poate să-mi explice cum se susține economic o întreprindere de presă care plătește cîte zece mii de euro pe lună (sau chiar mai mult) nu unuia, ci mai multor astfel de mîncători de căcat, mă las de presă și mă duc la mănăstire să mă rog pentru coprofagi.
P.P.P.S. Dacă vi se pare prea mult căcat, mai înlocuiți voi cu sinonime cum ar fi „copro”, „scato”, „rahat” etc. Dar, chiar și dacă faceți asta, să știți că imensa cantitate de căcat mîncată de indivizii ăștia nu va scădea.
Azi, la prînz, la Starbucks din mall Vitan. Nu fumați, puteți afecta calitatea cafelei și habitatul starbucksian al gîndacului de bucătărie!
Dacă da, să-mi spună numele lui. Promit că nu mai zic la nimeni.