Penibilul Geoană a mai ouat o mărgică. Îi zice (la mărgică) „Comitetul Național pentru Politici de Dezvoltare”. Adică un fel de nimic ambalat frumos care să se ocupe cu nimic. Pentru că nimeni nu a auzit de mărgica asta scremută de Geoană, prostănacul satului (sau era al Senatului?) a comandat un interviu publicitar la Puterea. Ăștia de la Puterea, fomiști și chiar mai penibili decît Geoană, l-au și publicat. Și i-au mai dat și un aer absolut jenant de bombă de presă, titrînd: „Exclusiv. Mircea Geoană: Trebuie să identificăm un proiect național pentru România”. De acolo am aflat că prostănacul și-a oficializat, în sfîrșit, relația strînsă cu Victoraș. Nu, nu cu Victoraș Ponta, ci cu Victoraș Alistar, director executiv la un ONG din România care se vrea un fel de filială a Transparency International. Citez din „interviu”: „Comitetul Naţional pentru Dezvoltare este încă în stadiu de proiect. Împreună cu partenerii noştri,Grupul de Economie Aplicată, Institutul de Proiecte pentru Inovaţie şi Dezvoltare, Transparency Internaţional România şi Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, ne propunem să realizăm un „consens naţional” şi să identificăm un nou proiect naţional pentru România. După aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană, România nu a mai avut un astfel de proiect naţional.”
Booon, deci Geoană s-a aliat cu Victoraș. Ceea ce toată lumea știa, deci – și anume că între cei doi exista o dragoste curată, sinceră, bazată doar pe prostia ambilor de a crede că pot avea funcții bine plătite de la stat – , a devenit, în sfîrșit, public. Cu patalama (mai multe detalii, aici).
Păcat doar că Geoană e în opoziție și cu puterea, și cu propriul partid, că altfel se învîrtea și Victoraș de o vorbă bună la procurorii care-i lucrează dosarele penale. Dar, deh, ghinion, nu poți să fii și prieten cu prostănacul și să mai ai și pretenția că ai făcut un deal deștept.
Cu ocazia asta, însă, mi-am amintit că șef plin la Transparency România este un nene pe care-l cheamă Marian Victor Popa. De care nu ați auzit nimic, probabil. Pentru că, vorba lui Geoană, „nici nu mai știm cîți sîntem”. Și nici nu e bine să se știe cîți sînt, e suficient că se știu ei între ei. Nenea ăsta are un CV foarte interesant, de care m-am ocupat cînd scriam pentru AC. Ceea ce, desigur, nu are nici o legătură cu ce ați citit mai sus, dar e bine să știți, în caz că vreți să întrebați pe cineva care e diferența dintre statutul de ofițer înainte de ’89 și cel de după.
Am observat că, în genere, mîncătorii de căcat sînt foarte zgomotoși. Mai ales cînd cantitățile de căcat sînt enorme și fiecare înghițitură e plătită cu greutatea ei în aur. Ca să nu fie vreo confuzie, vreau să precizez că mă refer la acești mîncători de căcat. De fapt, fie, nu la toți, ci doar la cei care se apropie (sau chiar depășesc) pragul de zece mii de euro lunar. Aș putea să detaliez: coproclefăielile lor sînt băloase, sonore, au caracter de deversare (dar și de aversă sau chiar ploaie mocănească), împut tot ce e în jurul lor și, practic, îi marchează pe consumatori pe viață. Sînt ca un miros de budă fără apă curentă, care nu trece nici dacă dai cu napalm arzînd.
Totuși, mîncătorii de căcat sînt tăcuți, uneori. De fapt, într-o singură situație: cînd vine vorba să mănînce în continuare căcat despre cum au mîncat și mănîncă în continuare căcat. Atunci, coprofagii sînt foarte tăcuți. Cred că le e greu, cred că esofagul li se umple pînă sus cu rahat, cred că le ajunge pe nas și chiar în urechi. Cred că, în acea unică situație, mîncătorii de căcat sînt atît de plini de căcat încît aduc, mai degrabă, cu niște înecați purtați de valuri zile și nopți la rînd. Atîta că, în loc de apă, sînt plini de căcat și purtați pe valuri de căcat. Totuși, ei nu deschid gura. Nu zic nici „pîs”, nici „hîc”, nimic. Nu protestează, nu se simt jigniți, nu au nimic a povesti la popor. Dimpotrivă, preferă să recirculeze tot acel căcat în interiorul lor. Probabil de la zece mii de euro pe lună în sus chiar nu mai contează că traseul natural al dejecțiilor, adică înspre exterior, își schimbă sensul. De la zece mii de euro pe lună în sus, bucuria căcatului ingurgitat, regurgitat și iar ingurgitat în tăcere e o cuminecare, e fericire, e izbăvire. Iar izbăvirea e atît de intimă încît se consumă pe ea însăși în liniște.
P.S. Acest post i se dedică, în special, lui Doru B.
P.P.S. Dacă e cineva care poate să-mi explice cum se susține economic o întreprindere de presă care plătește cîte zece mii de euro pe lună (sau chiar mai mult) nu unuia, ci mai multor astfel de mîncători de căcat, mă las de presă și mă duc la mănăstire să mă rog pentru coprofagi.
P.P.P.S. Dacă vi se pare prea mult căcat, mai înlocuiți voi cu sinonime cum ar fi „copro”, „scato”, „rahat” etc. Dar, chiar și dacă faceți asta, să știți că imensa cantitate de căcat mîncată de indivizii ăștia nu va scădea.
Azi, la prînz, la Starbucks din mall Vitan. Nu fumați, puteți afecta calitatea cafelei și habitatul starbucksian al gîndacului de bucătărie!
Dacă da, să-mi spună numele lui. Promit că nu mai zic la nimeni.
Încă una cu CTP, o dăm ieftin, să ne ducem și noi acasă că se apropie uichendu’. Deci: mai e cineva surprins că nea Nelu e numit „criminal”? Mai are cineva vreun dubiu că mulțumirile fierbinți ale bunicuței morbid-miniere pentru ortacii cu bîte erau sincere? Mai interesează pe cineva Ion Iliescu? Ei bine, unii sînt surprinși, au dubii și, în același timp, țin foarte mult la Ion Iliescu. Pe care-l lasă să se producă în continuare despre meandrele concretului, pe larg. În Gândul.
P.S. CTP o fi fan Minerul Lupeni sau Pandurii Tîrgu Jiu?
Citez din CTP: „Mădălina Manole s-a sinucis, Ceauşeştii au fost dezgropaţi, Dan Diaconescu preşedinte. După câteva săptămâni petrecute în America cu ani în urmă, mi-am schimbat biletul de avion ca să plec mai repede. Unul dintre motive era că laptele avea gust de banane, bananele – de peşte, peştele – de pâine, pâinea avea gustul aerului din camera de hotel şi toate gust de prezervativ cu arome. Cam asta îmi lasă în gură ştirile-bombă, breaking-newsele, red-alerţii care umplu ecranele în ultima vreme.”
Nu-i așa că e înduioșător? Cîtă telepatie, ce similitudini paradigmatice, dar și ce nuanțe cît hăul dintre două planete. Nu? Sau poate că nu.
11 iunie 2010: Kamikaze publică un articol despre afacerile unor faliți cu primăria de la 2, pentru reabilitări termice de blocuri.
21 iulie 2010: AC detonează o mega-bombă despre afacerile unor faliți cu primăria de la 2, pentru reabilitări termice de blocuri.
Atît.
UPDATE: editorii RTV s-au sesizat și au pomenit și sursa, ba chiar au pus și link. Deci, fără muie (chiar dacă abia în faza a doua).
UPDATE 2: editorii RTV au pus sursa pe site, dar la TV e citată tot „presa”; deci, rămîne cum am stabilit în titlu.
Realitatea TV lucrează cu concepte foarte generale cînd folosește surse pe care nu vrea să le citeze. Azi, de exemplu, onor realitatea.net a publicat o știre care spune așa: „Avere de senator: Frunda, afaceri de milioane cu statul și 30 de conturi ascunse”. Din care citez: „Gyorgy Frunda este senator în Parlamentul României din 1992. Recent, presa a semnalat faptul că el ar fi uitat să treacă în declaraţiile de avere anterioare nu mai puţin de 30 de conturi, unele deschise în străinătate: şapte deschise în 2000, patru în 2001, 12 în 2006 şi şapte în 2007. În total, cele 30 de conturi nedeclarate totalizează peste 330.000 de lei noi, 62.500 de euro şi 14.000 de dolari americani”.
Acum, să încercăm să identificăm „presa” aia care, „recent”, „a semnalat”. Și să cităm iar, din „presă”: „Din 1992 încoace, György Frunda este senator. Completează declarații de avere de dinainte de 2000. (Pentru cei mai neduși la Parlament, trebuie spus că, într-o formă mai simplă – și nepublică –, declarații de avere se depun în România de dinainte de 2000.). Cu tot acest exercițiu îndelungat, Frunda a reușit performanța să uite să-și declare 30 (da, treizeci) de conturi bancare deschise în perioada 2000-2007. Și-a adus, totuși, aminte de aceste treizeci de conturi în 2009. An în care cele zece conturi pe care le declarase pînă atunci au devenit, brusc, 40. Deci cu 30 în plus. Despre aceste 30 de conturi, Frunda nu suflase o vorbă în declarațiile de avere anterioare. În ordine cronologică, conturile au fost deschise astfel: șapte în 2000 (însumînd 134.000 de lei noi, 4.000 de dolari și 4.000 de euro), patru în 2001 (de numai 2.600 de lei noi), 12 în 2006 (22.000 RON și 10.000 de dolari) și șapte în 2007 (170.000 RON și 58.500 de euro). În total, cele 30 de conturi nedeclarate totalizează peste 330.000 de lei noi, 62.500 de euro și 14.000 de dolari americani”.
Seamănă paragraful de pe realitatea.net cu cel din „presă”? Cam seamănă, nu prea s-au omorît editorii Realității să modifice foarte tare. Și, dragii moșului, cine credeți voi că e „presa”? Incredibil, nemaivăzut, „presa” e chiar revista Kamikaze, mai precis articolul „Frunda a blocat ANI pentru 330.000 RON, 62.500 EUR și 14.000 USD”.
Acestea fiind zise, dragi șefi ai realitatea.net, „presa” vă urează „muie!”. Și, încă o dată, „muie!”. Nu Kamikaze, nu blogul lui Prisacariu de la Kamikaze, ci „presa”. Poftă bună!
Îl citesc, întotdeauna, cu mare interes și nedisimulată plăcere pe Cristian Ghinea. Nu numai că se mișcă natural printre teorii economice complicate, pe care le expune fără morga tehnocratului la costum, dar are și umor condimentat cu ironie cînd scrie despre deficite bugetare, politici monetare și finanțe europene. Cu o mostră din combinația asta s-a pricopsit, în ultimul număr al Dilemei vechi, și Dinu Patriciu, guru-ul economic al patriei, oracolul de business (petrolier și nu numai) și, desigur, proprietarul Dilemei vechi. Permiteți-mi să vă citez, pe sărite, din textul lui Ghinea, „Un stat mic cu datorie mare?”:
1. „La începutul crizei economice, dezbaterea s-a dus în jurul vechiului binom piaţă vs stat. Dar Grecia a schimbat radical atenţia: acum datoria publică este în centrul discuţiei.”
2. „Cum criza datoriilor tinde să înlocuiască în dezbatere criza economică propriu-zisă, apar două tabere de opinii. Poate cei mai elocvenţi reprezentanţi ai celor două tabere sînt Paul Krugman şi Niall Ferguson.”
3. „Care este relevanţa acestei dezbateri pentru România? Dl Dinu Patriciu atrage atenţia în editorialul său din Adevărul asupra a ceea ce spune Krugman: economia trebuie stimulată în continuare. Este paradoxal. De obicei promotor al libertarianismului de dreapta în România, dl Patriciu predică în acest context soluţiile keynesianismului.”
4. „Dl Dinu Patriciu pare că doreşte un stat foarte mic cu datorii mari, cel puţin temporare. Un asemenea stat ar trebui să stimuleze economia pe termen scurt şi apoi să se retragă. Pentru a putea funcţiona o asemenea schemă, ar trebui să avem cîteva condiţii cumulative: un stat uşor de reformat şi redus, un stat care se pricepe să stimuleze economia, o economie flexibilă şi care răspunde rapid la stimulentele statale, o distribuţie a cheltuielilor publice şi flexibilă, şi orientată spre investiţii. Dacă am avea toate aceste condiţii, atunci logica pe care o bănuiesc la dl Patriciu ar putea funcţiona. Dar avem un stat obez şi greu de reformat, avem o structură de cheltuieli orientată spre consum şi salarii, care e şi greu de schimbat (vedeţi ce spun opoziţia, sindicatele şi Curtea Constituţională) şi avem o economie care fuge de fiscalizare, deci stimulentele au efecte puţin previzibile (vezi sectorul construcţii).”
Ați urmărit pînă aici? Dacă da, finalul e spumos. Iată-l: „Aş paria cu dl Dinu Patriciu 10% din averea mea contra 10% din averea sa. Asta dacă, Doamne fereşte, chiar ne apucăm să mărim datoria.”
Sper, pentru Cristian Ghinea, că Patriciu își administrează mai bine trustul de presă decît ar vrea să administrează țara. Și mai sper că Patriciu are simțul umorului, chiar dacă tocmai a luat un 2 și a fost trimis în bancă, să mai studieze.
Dacă Patriciu are habar de presă, însă, e chiar dubitabil. Și nici măcar nu o zic eu, ci tot un jurnalist al Dilemei vechi (tot în ultimul număr al revistei). E vorba de Mihnea Dumitru. Care analizează site-urile ziarelor românești, în articolul „Bani din site-urile seci”. Iar în final e tranșant: „ideea monetizării accesului la ziare pe Internet este un simplu vis de buzunar al celor care nu înţeleg, în vreun fel, realitatea presei româneşti. Din păcate pentru noi, consumatorii de informaţii, sînt aceiaşi oameni care nu înţeleg foarte bine nici Internetul, ceea ce va duce, automat, la nişte heirupisme împotriva dreptului la liberă informare.” Nu știu de ce, dar nu pot să nu-mi amintesc că promotorul cel mai insistent al „monetizării accesului la ziare pe Internet” este același Dinu Patriciu (vezi aici). Care, deci, nu înțelege nici realitatea presei românești, nici Internetul (conform raționamentului din textul citat).
P.S. Textul lui Cristian Ghinea, integral, respectiv cel al lui Mihnea Dumitru.