Dacă ar fi existat o BNR care să aibă grijă de cursul valutar al părerii naționale, ar fi avut mult de treabă săptămîna asta ca să domolească inflația pleșiană. Dar nu există, așa că n-aveți a lupta cu tipul ăsta de inflație decît cu propriile arme. Care aveți o problemă cu asta, desigur.
De ce mă preocupă pe mine inflația asta? Pentru că, ieri, am aflat că „principiile sînt surogate pentru lipsa de imaginație a omului” (apud Pleșu, desigur). Așa o apoftegmă tare, care să zdruncine catapeteasma existenței, musai că trebuie să fi fost determinată de un context grav. Dacă ne uităm că afirmația a fost făcută în cadrul unei conferințe de la ICR, joi, 24 februarie, înțelegem: joi, 24 februarie, era cu numai o zi înainte ca Patriciu să răspundă unui text al lui Pleșu care, la rîndul lui, replica unui articol al lui Patriciu, care articol îl înjura pe Liiceanu. Care Liiceanu fusese înjurat și de numiții Adam Michnik și Herta Muller, cum că ar fi fost prea pasiv în comunism (nu insist, știți scandalul).
Așadar, în plin scandal public dintre Liiceanu, Pleșu și Patriciu, Pleșu vorbește la ICR despre „morală, morale și prințipuri”. Coincidență, o să ziceți, conferința era programată încă din 2003. Sau din 2008. În orice caz, fusese stabilit ca ea să aibă loc mult înainte de duelul Patriciu versus Pleșu & Liiceanu. Posibil. Citind, însă, cîteva din enunțurile făcute de Pleșu la conferința amintită, am remarcat un fir roșu foarte gros, împletit din următoarele ițe:
1. principiile (mai ales cele morale – iar morala, oricum, este prea laxă pentru a fi definită -) sînt relative și depandă de curgerea vieții, nicidecum să fie fixe și să determine curgerea vieții;
2. cinismul și detașarea sînt necesare (chiar împotriva principiilor morale) cînd, prin aplicarea lor, se atinge un scop important;
3. scopul cel mai important al intelectualului e să scrie, să creeze, așa cum scopul credinciosului e să se mîntuiască, să ajungă în Rai.
Din premisele de mai sus, putem înțelege ce Pleșu nu a spus la ICR. Și anume că intelectualul trebuie să fie, uneori, cînd contextul i-o cere, cinic, detașat, relativist, și să aibă ca prioritate, în locul a orice altceva, creația. Scrisul. Cărțile lui.
Sigur că concluzia asta nu are nici o legătură cu Liiceanu și cu reproșurile pe care i le-au făcut Muller și Michnik, v-ați prins, nu? Nu, Pleșu a vorbit așa, despre morală, morale și prințipuri doar ca să se afle în treabă. Sau, cum s-ar putea zice, a vorbit „decît în principiu”, firește.
Dar, orice s-ar fi aflat în spatele conferinței lui Pleșu, nu asta mă interesează. Pentru că, nu-i așa, dacă Pleșu nu poate să-și declare încă o dată amiciția pentru Liiceanu decît la ICR, nu pot fi decît fericit că o parte din bugetul statului s-a dus pentru așa finețuri (sigur că sînt un nenorocit ignorant cînd mă gîndesc la cheltuielile ICR cu astfel de prilejuri).
Ce e cu adevărat interesant, însă, este cum Pleșu s-a transformat într-o versiune laică de popă de duminică. Sau, dacă preferați, într-una mai puțin dramatică de Dan Puric. Oricum, între cele trei tipuri de comunicator (popa, pleșul și puricul) există cîteva asemănări frapante. Prima este că fiecare din cei trei comunicatori face foarte des apel la pilde biblice. A doua este că și în discursul popii, și al pleșului, dar și al puricului, apar obsesiv referiri naționaliste (care se referă la națiune, adică, nu vreau să spun că ar fi neapărat și vadimist-naționaliste). Și, în fine, a treia asemănare ține de publicul fiecărui mesager din cei trei amintiți. Aparent, trei tipuri de public complet diferite. Dar numai aparent. În ființa profundă (mă rog, glumesc, nu există profunzime la aceste tipuri de public; putem, deci, reformula: „în superficialitatea profundă”), spectatorul popii, ca și cel al pleșului și al puricului, CREDE ce aude. Publicul celor trei vorbitori nu are simț critic, el se abandonează. Nu mai gîndește, doar simte. Și se simte atins de aripa superioară a spiritului. A adevărului. Spectatorul popo-pleșisto-puricist nu participă activ la spectacolul vorbitorului, el vine să stea pasiv și să fie impregnat cu ce-i lipsește și nu va avea niciodată. Așa cum baba se duce la slujbă duminică dimineață ca să-i citească popa din Biblia pe care n-o citește niciodată (sau să-i ofere hermeneutica oficială a trei versete pe care nu le-a pătruns niciodată cu ajutorul propriilor sinapse), așa și spectatorul lui Pleșu: se duce la conferința ICR ca să nu se simtă vinovat că nu e în stare să citească acele cărți din care citează Pleșu (sau, dacă a citit totuși ceva, să-i fie oferită o interpretare pe care singur nu se simte în stare să o producă).
Rezultatul? De mîine încolo, adepții profetului Pleșu vă vor gratula cu imaginația lor debordantă (orice ar însemna asta, că mi-e și frică să-mi imaginez), pentru că principiile au devenit de căcat. Iar ei au, cu siguranță, imaginație, nu ca rigizii ăia anoști mînați de prințipuri.
Vă imaginați cum ar arăta ICR-ul mînturii neamului, în care duminical să se producă, simultan, în fața aceluiași altar, ÎPF Daniel, Pleșu și Puric? Think about it!
P.S. Înjurați-mă ca niște intelectuali, vă rog, nu fiți grobieni, că vă spun lui Pleșu!
P.P.S. Nu, textul de mai sus nu se referă la opera academică a lui Pleșu, ci doar la statutul public și moravurile personajului.
P.P.P.S. Cît despre Patriciu, nimerit ca arhitectu-n petrol în povestea asta, sînt foarte de acord cu Dan Tăpălagă, care l-a descris foarte plastic: „Imaginati-va cum, in timpul unui concert la Ateneu, unde se asculta, sa zicem, Mozart, un ins cu trabuc in coltul gurii deschide usa cu piciorul, sare pe scena si lipeste o suta de fruntea violonistului: bine le zici cu dibla, mestere, brici Beethoven asta. Misto cantare. Marfa! Cine-i afonul de langa tine care horcaie ca scroafa urcata in copac, verticalul pus in slujba golanului, coada asta sculata de vaca? Hai, ba, filosofeanule, canta la alta masa. Bine ti-a zis polonezul: mensevic, adica aproape bolsevic, comunistule care esti. Gata, hai, c-am plecat, bai, sclifositilor, bagati mare cu dipla, zi-le cu dictatura, cu totalitarismul, ca va dau la gazeta. La gazeta mea, bai, a mea, unde scriu io.” (de aici)
