Inginer fără carieră, cititor de cărți la kilogram, editorialist la fel de talentat ca un profesor de desen tehnic și manager de duminică, Doru Bușcu are, totuși, o calitate: nu minte chiar tot timpul. Sau, în tot cazul, cînd o face mai folosește și omisiunea, nu doar modificarea cu bună știință a evidențelor. Cea mai recentă omisiune bușciană este Bușcu însuși. Ea, omisiunea numită Bușcu, apare în compunerea poticnită intitulată „Umoru’ și cu talentu’ nu cunoaște falimentu'”. Deci, dacă apare omisiunea, înseamnă că dispare obiectul ei, adică taman Bușcu. De unde dispare el? Păi, dispare din clasa de motive care au dus Cațavencu la faliment. În clasa asta de motive de faliment din care s-a extras pe sine, Bușcu include criza, scăderea încasărilor din publicitate, căderea vînzărilor la chioșc, marea finanță masonică, omuleții verzi de pe Marte care sperie cititorii și încălzirea globală. Mă rog, ultimele trei motive nu există în compunerea lui Bușcu, dar dacă ar exista nu m-ar mira deloc, cîtă vreme el, talentatu’ cu umoru’, lipsește. Așa cum lipsea și cînd i-a vîndut revista lui Vîntu, așa cum nu era de față nici cînd cenzura texte de investigații la Cațavencu, ba chiar așa cum era în altă parte cînd pe card îi intrau niște zeci de mii de euro lunar în conturile care atîrnau greu la producerea falimentul de azi.
Dar chiar și așa, în contumacie, Bușcu tot a fost condamnat la faliment. De către cititorii care au preferat să fie mai inteligenți decît ai altora citind altceva decît Cațavencu.