Numirea lui Robert Cazanciuc la Ministerul Justiției a dezgropat din arhivele recente ale presei o declarație a lui Traian Băsescu. Una conform căreia Cazanciuc ar fi cam pe dinafară („Atata timp cat la Cotroceni va fi un presedinte care va tine la Justitiei si o va proteja de astfel de numiri de tip Balan sau ala, Cazancioc [nr. Robert Cazanciuc], care a mai fost el purtator de cuvant pe la Parchetul General, tot coleg de promotie cu dl Ponta, a fost pe la externe si il tot vantura ventilatoarele zvonurilor ca ar fi bun” – sursa). De aici, pariu: îl acceptă sau nu Băsescu pe Cazanciuc drept ministru la Justiție? Dacă da, atunci se contrazice. Dacă nu, atunci strică frumusețe de coabitare cu Ponta. La ora la care scriu, președintele încă nu a început interviul de pe Digi 24, unde presupun că va fi întrebat cum va rezolva dilema.
Dar, pînă va vorbi Băsescu, să presupunem că președintele va face acest compromis și-l va accepta pe Cazanciuc la Ministerul Justiției.
În cazul ăsta, prima observație ar fi că, și dacă l-ar refuza, poreședintele s-ar expune unei sesizări la Curtea Constituțională, cum s-a mai întîmplat în trecut: după ce a refuzat să-i accepte ca miniștri, în 2007 și 2008, pe Adrian Cioroianu și Norica Nicolai, CCR s-a pronunțat paradoxal. Adică: Cioroianu a ajuns ministru pe decizia CCR, Nicolai nu a ajuns niciodată ministru, tot pe baza unei hotărîri a CCR. Așadar, refuzul lui Cazanciuc ar avea un sfîrșit incert din punct de vedere legal și s-ar tranșa la Curtea Constituțională.
Dar să presupunem că nu ar exista nici o piedică legală și președintele l-ar accepta ca ministru pe Cazanciuc. Asta s-ar chema compromis, firește. Ei bine, talibanii deja au sărit ca arși: nu se face, Băsescu dezamăgește încă o dată, noi credeam că președintele e Ioana d’Arc, fecioara de fier a României. Deci, compromis. Păi, să cercetăm: de cîte ori a avut de-a face președintele cu compromisul? Să începem cu „soluția imorală” PUR (actualul PC), nu? Păi, da, să începem. E un compromis fără de care guvernarea PNL-PD (Alianța DA) avea toate șansele să nu fie o guvernare, pentru că nu avea sprijin parlamentar. Să nu ne facem iluzii: tocmai compromisul „soluției imorale” a făcut posibil mandatul Monicăi Macovei la Justiție (cum mai scriam aici), cu tot ce a însemnat asta (pozitiv).
Un al doilea compromis destul de greu de înghițit a fost cooptarea UNPR la guvernare după 2009. Da, e vorba de UNPR-ul condus de Gabriel Oprea, traseist de profesie, pe care Băsescu îl includea în „mafia personală a lui Adrian Năstase” înainte de 2004. Iarăși, să nu ne facem iluzii: cooptarea UNPR la guvernare a făcut posibil programul de austeritate al guvernării Boc, cel care, o spun o mulțime de oameni rezonabili, a salvat economia României.
Desigur, „soluția imorală” PUR și Oprea din „mafia personală a lui Adrian Năstase” n-au fost tocmai o fericire pentru politicianul Băsescu și nici pentru susținătorii și alegătorii lui Băsescu. Dar au fost compromisuri cu rezultate cert cîștigătoare pentru România.
P.S. Între timp, la Digi 24, Băsescu: „Vina a fost eventual a mea, că n-am fost bine informat și l-am pus (pe Cazanciuc – n.r.) la pachet cu un alt procuror, care avea probleme”.
P.P.S. Președintele tocmai s-a referit la „soluția imorală” PUR, în interviul de pe Digi 24. Vă garantez că nu știam dinainte că o să pomenească asta:D.