Să citim. Din Constituția României.
Afirmația 1:
„În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută” (articolul 95, alineatul 1 – sursa).
Afirmația 2:
„Curtea Constituțională dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României” (articolul 146, litera h – sursa).
Concluzie: chiar Constituția României permite abuzul parlamentar, atunci cînd scrie, negru pe alb, că avizul Curții Constituționale e „consultativ”. Asta înseamnă că doar Parlamentul poate interpreta ce înseamnă săvîrșirea „unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei”. De ce are nevoie Parlamentul, potrivit Constituției, ca să suspende un președinte? Doar de majoritate. Altfel, în cererea de suspendare a președintelui poate să apară și cronica unui meci de fotbal: dacă majoritatea parlamentară decide că acea cronică a unui meci de fotbal conține faptele grave ale unui președinte care încalcă Constituția, atunci președintele e suspendat. Dacă nu sînteți convinși, vă reamintesc: avizul Curții Constituționale e „consultativ”.
Totuși, în marea ei înțelepciune, Constituția nu a lăsat doar la mîna majorității parlamentare decizia trimiterii unui președinte acasă, ci a mai implicat și poporul în această operațiune: „Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui” (articolul 95, alineatul 3 – aceeași sursă ca mai sus).
Așadar, în acest moment, singura cenzură a majorității parlamentare e poporul. Doar poporul poate decide dacă majoritatea parlamentară a interpretat corect Constituția atunci cînd a considerat că președintele a săvîrșit fapte grave care încalcă Constituția.
Dar ce sînt acele „fapte grave” care încalcă Constituția? Ei bine, în chestiunea asta, Constituția e mută. Nu ne spune nimic. Nu ne dă o listă, ne lasă în ceață. Curtea Constituțională ar putea să ne scoată un pic din negura ignoranței, dar avizul pe care-l dă Parlamentului e doar consultativ.
Așadar, dacă CC nu ne spune, Constituția nu ne spune și majoritatea parlamentară e în conflict de interese cînd vine vorba de faptele astea grave (adică își dorește trimiterea acasă a președintelui, deci nu putem fi foate siguri că e chiar onestă cînd ne prezintă argumentele ei pentru suspendare), nu ne rămîne decît să gîndim noi cu capetele noastre. Fiecare de capul lui, deci.
Dar cum gîndește un român cu capul lui? Sau, mai exact, ce bagă el la cap înainte de a toca ce a băgat la cap ca să știe ce să bage în urnă? Păi, în primul rînd, bagă presă, nu? Că la școală nu prea se învață cum funcționează o democrație, nici ce scrie în Constituție, nici cum e cu puterile în stat. Nu de alta, dar școala noastră e ocupată cu orele de religie, nu are timp și de cultură civică. Deci, rămînem să ne educe presa, că nu prea văd mulți români care să aibă ca lectură zilnică Monitorul oficial.
Eh, dar care presă? A ălora? Sau a ălorlalți? A useliștilor, a mogulilor? Sau a portocaliilor, a băsiștilor? Din dilema asta nu putem ieși, desigur. Decît dacă ne scremem puțin și ne uităm și la ăia, și la ăilalți. Dacă-i citim și pe unii, și pe ceilalți. O să fie greu la început, o să ne confuzioneze, o să ne doară capul, o să mai lipsim de la bere, de la mici, de la frecat menta la computer. Dar, cu puțin exercițiu, o să ne treacă. Iar după ce ne trece, o să ne enervăm, tot aflînd lucruri. Și, așa enervați cum o să fim, o să ne întrebăm: da’ de ce ne mint ăștia? da’ de ce e Constituția curvă? da’ de ce legile nu conțin sancțiuni? da’ de ce se fură din buzunarele noastre? da’ de ce nu se dau legi mai bune? da’ de ce unii-s corupți și scapă? în ce țară o să ne crească odraslele?
Și cînd o să fim suficient de mulți care să-și pună suficient de multe întrebări, o să-i și luăm pe politicieni de guler. Suficient de tare încît să se sperie nițel și să înceapă să răspundă.
Abia atunci ne vom scutura puțin de prostia noastră națională. Și vom începe să avem o țară. Un proiect. O idee. Un plan. Pînă atunci, cum ziceam, nu există țară pentru proști. Iar România, așa cum e ea acum, nu e țară. E doar țarc de proști. Care sînt loviți peste ceafă cu broșurica aia constituțională, scrisă la mișto, de unii care se cred politicieni.