Ești ziarist. Și obișnuit al ambasadei SUA de la București, unde te duci mai des decît la piață. Într-o zi, s-ar putea să zică și alții asta, chiar colegi de-ai tăi, care citesc despre vizitele tale în telegramele WikiLeaks. Sau, mă rog, ar citi, doar că tu nu apari acolo, ești suficient de apropiat de ambasadă încît să fii considerat de-al casei (nu chiar albe, dar măcar apropiat al unei bucătării de vară din chirpici al Casei Albe, tot e bine), așa încît să fii alintat ca „contact”, „analyst” sau „source”. Dar nenominal, că genul ăsta de publicitate n-a făcut bine nimănui. Ba chiar ar putea face rău, foarte rău, nu? Da, și tu știi asta. Așa că te plasezi corect, în partea cu stele și dungi a telegramelor, combați corespunzător dușmanii axei București – Londra – Washington, arăți cu degetul pericolul de la Răsărit, scoți din context, trunchiezi, traduci pe înțelesul maselor care n-au fost la școală, deci nu știu engleză (cine dracu’ mai învață engleză în ziua de azi, nu? e limbă moartă, e un fel de greacă veche), le arăți calea, adevărul și viața. Live the american dream!
P.S. Sigur că e preferabil să faci presă într-o țară americanizată, nu într-una rusificată, nu e nici o îndoială. Singura problemă e că trebuie să te ferești, dacă te pretinzi jurnalist, de macdonaldizarea meseriei tale, oricît de mult îți place America.