Îl citesc, întotdeauna, cu mare interes și nedisimulată plăcere pe Cristian Ghinea. Nu numai că se mișcă natural printre teorii economice complicate, pe care le expune fără morga tehnocratului la costum, dar are și umor condimentat cu ironie cînd scrie despre deficite bugetare, politici monetare și finanțe europene. Cu o mostră din combinația asta s-a pricopsit, în ultimul număr al Dilemei vechi, și Dinu Patriciu, guru-ul economic al patriei, oracolul de business (petrolier și nu numai) și, desigur, proprietarul Dilemei vechi. Permiteți-mi să vă citez, pe sărite, din textul lui Ghinea, „Un stat mic cu datorie mare?”:
1. „La începutul crizei economice, dezbaterea s-a dus în jurul vechiului binom piaţă vs stat. Dar Grecia a schimbat radical atenţia: acum datoria publică este în centrul discuţiei.”
2. „Cum criza datoriilor tinde să înlocuiască în dezbatere criza economică propriu-zisă, apar două tabere de opinii. Poate cei mai elocvenţi reprezentanţi ai celor două tabere sînt Paul Krugman şi Niall Ferguson.”
3. „Care este relevanţa acestei dezbateri pentru România? Dl Dinu Patriciu atrage atenţia în editorialul său din Adevărul asupra a ceea ce spune Krugman: economia trebuie stimulată în continuare. Este paradoxal. De obicei promotor al libertarianismului de dreapta în România, dl Patriciu predică în acest context soluţiile keynesianismului.”
4. „Dl Dinu Patriciu pare că doreşte un stat foarte mic cu datorii mari, cel puţin temporare. Un asemenea stat ar trebui să stimuleze economia pe termen scurt şi apoi să se retragă. Pentru a putea funcţiona o asemenea schemă, ar trebui să avem cîteva condiţii cumulative: un stat uşor de reformat şi redus, un stat care se pricepe să stimuleze economia, o economie flexibilă şi care răspunde rapid la stimulentele statale, o distribuţie a cheltuielilor publice şi flexibilă, şi orientată spre investiţii. Dacă am avea toate aceste condiţii, atunci logica pe care o bănuiesc la dl Patriciu ar putea funcţiona. Dar avem un stat obez şi greu de reformat, avem o structură de cheltuieli orientată spre consum şi salarii, care e şi greu de schimbat (vedeţi ce spun opoziţia, sindicatele şi Curtea Constituţională) şi avem o economie care fuge de fiscalizare, deci stimulentele au efecte puţin previzibile (vezi sectorul construcţii).”
Ați urmărit pînă aici? Dacă da, finalul e spumos. Iată-l: „Aş paria cu dl Dinu Patriciu 10% din averea mea contra 10% din averea sa. Asta dacă, Doamne fereşte, chiar ne apucăm să mărim datoria.”
Sper, pentru Cristian Ghinea, că Patriciu își administrează mai bine trustul de presă decît ar vrea să administrează țara. Și mai sper că Patriciu are simțul umorului, chiar dacă tocmai a luat un 2 și a fost trimis în bancă, să mai studieze.
Dacă Patriciu are habar de presă, însă, e chiar dubitabil. Și nici măcar nu o zic eu, ci tot un jurnalist al Dilemei vechi (tot în ultimul număr al revistei). E vorba de Mihnea Dumitru. Care analizează site-urile ziarelor românești, în articolul „Bani din site-urile seci”. Iar în final e tranșant: „ideea monetizării accesului la ziare pe Internet este un simplu vis de buzunar al celor care nu înţeleg, în vreun fel, realitatea presei româneşti. Din păcate pentru noi, consumatorii de informaţii, sînt aceiaşi oameni care nu înţeleg foarte bine nici Internetul, ceea ce va duce, automat, la nişte heirupisme împotriva dreptului la liberă informare.” Nu știu de ce, dar nu pot să nu-mi amintesc că promotorul cel mai insistent al „monetizării accesului la ziare pe Internet” este același Dinu Patriciu (vezi aici). Care, deci, nu înțelege nici realitatea presei românești, nici Internetul (conform raționamentului din textul citat).
P.S. Textul lui Cristian Ghinea, integral, respectiv cel al lui Mihnea Dumitru.