Îl citesc, întotdeauna, cu mare interes și nedisimulată plăcere pe Cristian Ghinea. Nu numai că se mișcă natural printre teorii economice complicate, pe care le expune fără morga tehnocratului la costum, dar are și umor condimentat cu ironie cînd scrie despre deficite bugetare, politici monetare și finanțe europene. Cu o mostră din combinația asta s-a pricopsit, în ultimul număr al Dilemei vechi, și Dinu Patriciu, guru-ul economic al patriei, oracolul de business (petrolier și nu numai) și, desigur, proprietarul Dilemei vechi. Permiteți-mi să vă citez, pe sărite, din textul lui Ghinea, „Un stat mic cu datorie mare?”:
1. „La începutul crizei economice, dezbaterea s-a dus în jurul vechiului binom piaţă vs stat. Dar Grecia a schimbat radical atenţia: acum datoria publică este în centrul discuţiei.”
2. „Cum criza datoriilor tinde să înlocuiască în dezbatere criza economică propriu-zisă, apar două tabere de opinii. Poate cei mai elocvenţi reprezentanţi ai celor două tabere sînt Paul Krugman şi Niall Ferguson.”
3. „Care este relevanţa acestei dezbateri pentru România? Dl Dinu Patriciu atrage atenţia în editorialul său din Adevărul asupra a ceea ce spune Krugman: economia trebuie stimulată în continuare. Este paradoxal. De obicei promotor al libertarianismului de dreapta în România, dl Patriciu predică în acest context soluţiile keynesianismului.”
4. „Dl Dinu Patriciu pare că doreşte un stat foarte mic cu datorii mari, cel puţin temporare. Un asemenea stat ar trebui să stimuleze economia pe termen scurt şi apoi să se retragă. Pentru a putea funcţiona o asemenea schemă, ar trebui să avem cîteva condiţii cumulative: un stat uşor de reformat şi redus, un stat care se pricepe să stimuleze economia, o economie flexibilă şi care răspunde rapid la stimulentele statale, o distribuţie a cheltuielilor publice şi flexibilă, şi orientată spre investiţii. Dacă am avea toate aceste condiţii, atunci logica pe care o bănuiesc la dl Patriciu ar putea funcţiona. Dar avem un stat obez şi greu de reformat, avem o structură de cheltuieli orientată spre consum şi salarii, care e şi greu de schimbat (vedeţi ce spun opoziţia, sindicatele şi Curtea Constituţională) şi avem o economie care fuge de fiscalizare, deci stimulentele au efecte puţin previzibile (vezi sectorul construcţii).”
Ați urmărit pînă aici? Dacă da, finalul e spumos. Iată-l: „Aş paria cu dl Dinu Patriciu 10% din averea mea contra 10% din averea sa. Asta dacă, Doamne fereşte, chiar ne apucăm să mărim datoria.”
Sper, pentru Cristian Ghinea, că Patriciu își administrează mai bine trustul de presă decît ar vrea să administrează țara. Și mai sper că Patriciu are simțul umorului, chiar dacă tocmai a luat un 2 și a fost trimis în bancă, să mai studieze.
Dacă Patriciu are habar de presă, însă, e chiar dubitabil. Și nici măcar nu o zic eu, ci tot un jurnalist al Dilemei vechi (tot în ultimul număr al revistei). E vorba de Mihnea Dumitru. Care analizează site-urile ziarelor românești, în articolul „Bani din site-urile seci”. Iar în final e tranșant: „ideea monetizării accesului la ziare pe Internet este un simplu vis de buzunar al celor care nu înţeleg, în vreun fel, realitatea presei româneşti. Din păcate pentru noi, consumatorii de informaţii, sînt aceiaşi oameni care nu înţeleg foarte bine nici Internetul, ceea ce va duce, automat, la nişte heirupisme împotriva dreptului la liberă informare.” Nu știu de ce, dar nu pot să nu-mi amintesc că promotorul cel mai insistent al „monetizării accesului la ziare pe Internet” este același Dinu Patriciu (vezi aici). Care, deci, nu înțelege nici realitatea presei românești, nici Internetul (conform raționamentului din textul citat).
P.S. Textul lui Cristian Ghinea, integral, respectiv cel al lui Mihnea Dumitru.
Etichetă: patriciu
CTP, colegul Andon (Sergiu Andon!) și colegele Drăgotescu și Munteanu s-au pișat pe niște cetățeni care credeau că Ceaușescu murise. Se întîmpla acum 20 de ani, în Adevărul. Da, murise Ceaușescu, însă înviase Iliescu. Cu mineri cu tot. Din nefericire, cetățenii pe care s-au pișat CTP & co nu au avut același noroc cu minerii cum au avut cu jurnaliștii. Sigur, purtătorii de cașchete cu bec în frunte erau înarmați nu cu pix sau mașină de scris, ci cu bîte și cizme grele. Erau, deci, înarmați pînă-n dinți. Pînă-n dinții nefericiților și nefericitelor care le-au ieșit în cale. Dar au restabilit ordinea iliesciană, i-au pus la respect pe reacționarii ăia fioroși cu plete, ochelari și fustă.
Normal că măciucarii pixului din iunie ’90 și-au pus cerneală tipografică în cap, acum, după douăzeci de ani. Mai exact, le-a pus-o-n cap Patriciu, noul proprietar al Adevărului. Același Patriciu care (atunci cînd, în ’90, SF-istul amețit de CTP se lăsa manipulat cu gloria de-a scrie la gazetă, liber să se pișe pe victimele sălbaticilor din mine) era la fel de liber ca înainte de ’89 să se plimbe pe la emiri în scop arhitectural. Același Patriciu care a avut norocul să se afle la întîlnirea Securității cu politica fix atunci cînd s-a pus problema găsirii unui băiat care să preia o rafinărie, mai moca, așa, de la stat.
Poate nu sesizați mîrlănia ironiei: Patriciu, care era liber să se plimbe în străinătate sub nasul securiștilor, a cumpărat gazeta la care a început să scrie CTP despre golanii din Piața Universității, manipulat tot de securiști. Și, ca gest de maximă eleganță, Adevărul lui Patriciu se pișă acum pe CTP, îl pune la colț, îl arată cu degetul. Sub pretextul „exorcizării”.
Pe toți oamenii ăștia i-am plătit, într-un fel sau altul. Fie că au luat o rafinărie de la stat, fie că au luat niște publicitate de la stat, pe vremea cînd CET Govora făcea fericit orice director de vînzări din presa scrisă.
Oamenii ăștia au fost plătiți. Să presteze. Și au făcut-o. Unii cu talent. Asta e povestea lor. Povestea tîrfelor noastre triste. Numai că, spre deosebire de tîrfele triste ale lui Marquez, cine se îndrăgostește de tîrfele astea triste e un/o imbecil/ă.
P.S. Bogdan Chirieac și Melania Mandas Vergu au crescut în poala lui CTP la Adevărul vechi, al lui Tinu și Hrebenciuc. Primul e un foarte prosper și conspirat om de afaceri, care nu a ezitat să laude în Gândul, pe cînd mai scria acolo, marfa pe care o vindea statului; a doua e o demisă de la stat care și-a renovat casa pe banii UE, simulînd un proiect educațional.
Despre ce școală de presă vorbim, atunci? Sper să vă cărați cît mai repede, mineri ai gazetăriei, cu tot cu tarele voastre securistice care v-au intrat în oase.