Res (și interes) publica

După ce mi-am exprimat politicos dezgustul față de atitudinea unor talibani, am primit niște replici pe ici, pe colo (mai ales pe facebook, dar și prin intermediul unor bîrfe penibile, de țațe prinse cu fustele-n cap). Care replici nu mă interesează pentru că nu mă interesează nici un fel de polemică cu puriștii ipocriziei. Unii din ei, capii grupării de imaculați (fie că-s jurnaliști, fie că-s oengiști), s-au obișnuit să stea la masă cu politicieni grei (dacă-ș miniștri e cu atît mai bine) și să le facă agenda, să le dea sfaturi, să se facă utili. De mulți ani, cei care de vreo zece zile încoace sînt indignații exemplari ai societății civile fac și desfac funcții publice, compun și descompun evenimente din spatele unor politicieni și, în general, au cam uitat care e locul lor: jurnaliștii să relateze și, abia apoi, să opineze, iar oengiștii să reformeze (dacă vor și pot, desigur) statul din postura lor de activiști civili, NON-guvernamentali, nu din birourile guvernamentale. Ce să polemizez eu cu unii care mă considerau naiv cînd îmi făceam documentarea printre zeci și sute de pagini de documente publice în timp ce ei primeau informația mestecată cum trebuie de la cîte un om de partid? Ce aș putea să discut cu unii care descopereau că-s jurnaliști în slujba interesului public doar dacă anchetele se refereau la miniștrii de la care nu obținuseră bănuțu’? Cam ce dispută rezonabilă aș putea să am cu alții care cîștigă cîte 5.000 de euro pe lună din proiecte derulate cu instituții de stat? Pe care din cei enumerați mai sus ar trebui să-i consider integri și pe care independenți? Ar fi o singură soluție: să dau cu banu’. Dar nu m-ar ajuta nici asta, deja s-a dat cu banu’ în ei și s-a dat cu succes.

Acești băieți și aceste fete, de pînă-n 40 de ani majoritatea, crescuți spre sfîrșitul anilor ’90 și începutul anilor 2000 de cîte un senior școlit de Securitate, nu sînt cu mult diferiți de omologii lor de la „ăilalți”. Indignații acestor zile și-au tatuat la vedere ba cîte un nume de susținut, ba cîte un crez ori un principiu măreț și mărșăluiesc ca soldatul sovietic pînă la victoria finală. Jurnaliștii și oengiștii „ălorlalți” se poartă exact la fel: stau la masă cu greii politicii, fac și desfac funcții publice, manipulează. Pe bani. Pe cariere. Da, e adevărat, indignații de zilele astea mai nimeresc și cauze corecte, dar asta nu-i salvează de gravele conflicte de interese în care trăiesc de ani de zile.

Pentru mine, sînt la fel de nefrecventabili și unii, și ceilalți. Îmi e jenă să-i numesc. Și-mi e și silă. Așadar, puriștilor, nu mă mai plictisiți cu replicile voastre, economisiți-vă energia pentru supraviețuire, s-ar putea să vă fie greu acum. Cînd, ca jurnaliști, nu mai aveți acces la advertoriale, iar ca oengiști cred că va trebui să vă finanțați fără sprijin politic, ca pînă acum. Succes!

P.S. Indignaților, vă tachinez un pic: așa e că, dacă vă întreabă careva în public ce părere aveți de Victor Alistar, schimbați subiectul? Vă e pînă și vouă rușine de voi înșivă: ați lucrat cu el, ați încasat cu el, ați reformat statul cu el. De Dumbravă și Neacșu din CSM, „reformiștii” pe care i-ați promovat insistent, nu mai pomenesc, ar fi prea mult pînă și pentru voi.