Societatea civilă a oilor, scoasă la păscut voturi de animalele politice de pradă

Distribuirea rolurilor publice într-o democrație sănătoasă, care conține legislativ, executiv și judecătoresc, alocă un spațiu generos și esențial partidelor politice. Fără care, practic vorbind, e aproape imposibil să obții reprezentarea cetățenilor. Fără partide puternice, închegate, minimum două, am asista la o veșnică instabilitate guvernamentală, la nesfârșite conflicte între tabere mai mici sau mai mari, între numeroase facțiuni cu interese atât de multiple și de incompatibile încât administrarea unui stat ar sfârși fie în haos, fie în dictatură.

Partidele, așadar, sunt profund necesare. Dar ele, partidele, trebuie să răspundă în fața celor pe care-i reprezintă. Să aibă un contract cu aceștia, cu cetățenii. Un contract politic, firește, care poate să fie ideologic, pragmatic, oportunist sau toate la un loc, dar asumat. Responsabilitatea unui partid nu este doar să se angajeze public că va să facă una sau alta la guvernare, pentru a primi voturi, ci și să gireze cu propriii oameni de partid realizarea obiectivelor. Partidele trebuie să-și poarte războaiele electorale prin membrii cu adeziune, nu prin mercenari de care se poate distanța în caz de eșec. Propunerea unui candidat în alegeri care nu are nici o legătură cu partidul care-l susține pe acel candidat înseamnă, de la bun început, un eșec: partidul fie nu a fost în stare să-și antreneze un candidat suficient de bun pentru o luptă electorală, fie refuză să-și asume războiul. Or, în ambele situații, respectivul partid încalcă regula de aur a contractului cu cetățeanul pe care clamează că-l reprezintă: asumarea unui program, a unor idei, a unui set de propuneri.
Sigur, dacă mercenarul propus de partide să candideze pentru o poziție sau alta provine din societatea civilă (reală sau închipuită), partidele au impresia (sau măcar vor să dea impresia asta) că dau dovadă de un altruism nobiliar: adică, mă-nțelegi, scopul lor, al partidelor, nu e ăla meschin și mercantil de a prelua puterea și de a-și monta oamenii în funcții, ci e doar propășirea boborului, e numai și numai fericirea omului care se prezintă la vot.
Ceea ce este o minciună atât de mare și de perversă încât unii o cred, firește. Dar să nu chestionăm buna-credință a intențiilor, să cercetăm dacă o astfel de intenție este, pur și simplu, realizabilă. Să presupunem, de exemplu, că un partid propune un nene din afara partidului pentru postura de candidat la primăria Bucureștiului. Să mai presupunem și că nenea câștigă. O dată ajuns primar, însă, nenea are nevoie de o majoritate în Consiliul General, astfel încât să ia deciziile pe care le consideră potrivite pentru administrarea eficientă a orașului. Aici, însă, nenea primar nu mai are nici un control, consilierii generali sunt oameni de partid. Din partidul care l-a pus candidat pe nenea sau din alt partid, nu are importanță culoarea politică. Deci, nenea primar, mercenarul din „societatea civilă”, se vede ținut în lesă de o haită de soldați de partid fără care nu are nici o pârghie să schimbe ceva.
Astfel, la capătul procesului electoral, dacă outsider-ul care a candidat are succes, la butoanele puterii se instalează tot partidul, nu nenea mercenar. E atât de banal.
Cu toate astea, animalele politice de pradă au scos oile societății civile la păscut voturi. Iar oile astea nu-s nici ele chiar albe, dacă nu cumva or fi sub acoperire. Sub acoperirea lânii. Dar de ce m-ar mira o candidatură, când văd același mecanism eficient pus în practică la Guvern?
P.S. După ce au citit până aici, unii vor zice, deja mi-i închipui: „Și ce-ai vrea, bă, tot hoții ăștia din partide să ne conducă?!”. Da și nu: da, vreau să ne conducă partidele, dar nu vreau să mai fure; da, vreau ca partidele să se reformeze; însă, câtă vreme partidele de lupi turbați ne propun candidați sub acoperire de oi, ăștia o să ne mănânce iarba și o să ne lase doar cu căcărezele.

(sursa foto)