Încă din 2007, dacă nu și de mai devreme, Ponta făcea vizite regulate la Ambasada SUA de la București. Unde avea discuții lungi cu oficialii americani. Despre unele din ele am scris aici. În timp ce Ponta îi pîra la americani pe Năstase și Hrebenciuc, Crin făcea figurație în PNL și-și exersa franceza în oglindă, dîndu-și părul peste cap, pregătindu-se să-i ia locul altui mare francofon liberal, Călin Popescu Tăriceanu.
Acum, cînd Ponta e premier și Crin președinte (interimar), engleza lui Victoraș e în continuare mult mai bună decît a lui Crinuleț. Așa se face că, după ce, marți dimineață, ambasadorul Gitenstein i-a făcut o vizită premierului, acesta din urmă a anunțat că a renunțat să mai numere cetățenii României ca pe gîștele de pe șanț (acțiune numită pompos „minirecensămînt”) și va trimite Curții Constituționale listele cu alegători valabile pe 29 iulie 2012, nu (cele care vor fi) valabile la sfîrșitul lunii august a acestui an.
Dar nu doar Ponta știe engleză mai bine decît Crin, ci și Rus. Ioan Rus. Care, după ce a fost și el vizitat de același ambasador Gitenstein, luni dimineață, și-a anunțat apoi demisia din funcție. Semn că nivelul de înțelegere al limbii engleze la ardeleanul Rus este mult mai ridicat decît al tulceanului Crin. Care Crin a continuat inclusiv marți seară, la Antena 3, să se certe atît cu Gitenstein, cît și cu Rus și Ponta (evident, ultimii trei nu se aflau în studio). Firește, Crin l-a certat pe Gitenstein în română.
Voi puteți să credeți în coincidențe, desigur, dar eu nu prea cred. A, bănuiați că mă refer la coincidența vizitelor lui Gitenstein la Rus & Ponta înainte ca fiecare din cei doi să anunțe decizii care l-au scos din minți pe Crin? Nicidecum:), mă refeream doar la coincidența nefericită prin care un francofon ajunge la conducerea unei țări înscrise în niște parteneriate strategice anglofone.
P.S. V-ați prins, sper, că problema nu e că Crin vorbește franceză (mă rog, la un nivel nici măcar rezonabil), ci că nu înțelege ce spune în nici o limbă.
Uncategorized
Dacă nu puteți să respirați pînă nu dați un like la ceva, mă găsiți și pe facebook, de vreo două zile (căutați cu „blogul lui prisacariu”). Dacă puteți, rămîneți aici. Sau așteptați să apară și butonul de dislike:D.
Azi, interimarul Antonescu și-a desemnat trei consilieri personali. Printre ei, dacă ar fi acceptat propunerea lui Crin, s-ar fi aflat și Emil Hurezeanu, ofertat de interimar pentru job-ul de consilier pe politică externă. Hurezeanu, însă, a refuzat, spre deosebire de acum vreo nouă ani, cînd i-a fost consilier lui Adrian Năstase, atunci premier. Ceea ce-mi aduce aminte de bancul cu tipul care se întoarce acasă dintr-o delegație, caută febril prin toată casa (șifonier, sub pat, în balcon etc.), nu găsește nimic (pe nimeni, mai precis), apoi se îndreaptă spre soție și-i spune: „Femeie, ai îmbătrînit!”. Cam așa si cu Hurezeanu: a îmbătrînit.
Așa cum vă anunțam aici, azi îi expiră lui Victor Alistar interdicția de a fi numit într-o funcți publică. Acum, orice decizie în consecință stă în pixul lui Ponta. Și, cum postul de la Justiție pare să fie puțin vacant (după ce CSM a refuzat să permită detașarea Monei Pivniceri pe scaunul de ministru al Justiției), să vedem în ce-și bagă Ponta pixul. În gît (pe model Năstase), în ochi (că stau cancelariili iesterni cu ochii pe el ca pe butelie) sau în CV-ul lui Alistar?
Nu e vreun proces de intenție pe care-l fac noului ministru de Justiție, ci chiar intenția ei, cît se poate de personală. Făcută publică încă de la începutul acestui an, aici.
Mona Pivniceru, noua propunere a lui Ponta pentru Ministerul Justiției iar Corlățean pleacă la Externe.
P.S. E vorba de Mona care vrea tare să dea legi, mai ales cînd locuiește moca la Vlasov, socrul lui Cristi David.
P.P.S. Se dau lupte grele pentru menținerea Monei Pivniceru în pole position pentru portofoliul Justiției, pesediștii se tem că Mona e prea liberală pentru gustul lor.
P.P.P.S. Ponta a anunțat oficial: Pivniceru la Justiție.
Citiți acest document oficial, expediat de DEPABD (Evidența Persoanelor, subordonată Internelor) Biroului Electoral Central pe 19 aprilie 2012. Nu are decît două pagini. Iar a doua e cu numere, nu vă solicită prea tare organul citirii. Dar s-ar putea să vă doară capul de la folosirea organului numărării. Cu minus. Pentru că, ne spune DEPABD, nici mai mult, dar nici mai puțin de 2.660.558 (da, două milioane șase sute șaizeci de mii cinci sute cincizeci și opt) de alegători de pe listele electorale permanente nu dețin CARTE DE IDENTITATE. Asta înseamnă vreo 14% din totalul de 18,3 milioane de votanți de pe listele electorale permanente. Odată, însă, acești peste 2,6 milioane de alegători au avut CI și figurează pe liste cu un CNP. Un CNP virginal, numai bun de sodomizat cu o ștampilă abil mînuită de cine trebuie. Nu?
P.S. Comparați documentul de mai sus cu acest document. Veți constata că, la 19 martie 2012, pe listele electorale permanente se aflau 18.300.595 alegători, în timp ce la 26 iulie 2012, pe aceleași liste se aflau 18.292.514 alegători. Deci, între aprilie și iulie 2012, au dispărut 8.081 alegători de pe liste. Deci, acestea au fost… actualizate. Deci, Rus a mințit cînd a spus că listele nu au fost actualizate. Deci, mișto.
Românii domiciliați în străinătate decid, cu adevărat, la vot în doar două situații: cînd își aleg președintele și cînd îl dau jos, prin referendum (desigur, românii domiciliați în străinătate pot vota și la alte referendumuri, pentru alte chestiuni decît demiterea președintelui ales). La alegerile locale, românii domiciliați în străinătate nu au drept de vot. Iar la alegerile parlamentare, pot vota, dar numai în colegiile din care fac parte (acle cîteva colegii din diaspora), iar rezultatul votului lor echivalează cu alegerea a doar cîțiva parlamentari dintr-un total de aproape 500. Așadar, singurul vot cu adevărat important al românilor domiciliați în străinătate este cel care îi decide soarta președintelui țării.
În ultimii ani, pe lîngă românii dimiciliați în străinătate și românii domiciliați în România, a mai apărut o specie de alegător: românul domiciliat în România, dar care trăiește și muncește în străinătate. Conform legii, românul din ultima categorie trebuie să voteze în România, pe listele electorale permanente, sau în străinătate, pe liste suplimentare. În acest moment, Institutul Național de Statistică a decis (încă provizoriu, prin recensămîntul din 2011 ale cărui date nu au fost încă oficializate) că aproximativ un milion de români domiciliați în România locuiesc, de fapt, în străinătate. Alte surse vorbesc chiar de două-trei milioane de români care ar trăi în străinătate, în special în Italia și Spania, țări în care și-au găsit un loc de muncă.
La ultimele două runde de alegeri prezidențiale (2004 și 2009), fiecare candidat din finală (Băsescu și Năstase în 2004, Băsescu și Geoană în 2009) a luat puțin peste cinci milioane de voturi din țară. Iar arbitri au fost votanții din străinătate (și din cei cu domiciliul în străinătate, și din cei cu domiciliul în țară, dar care trăiesc în străinătate). Iar arbitrii, adică românii din afara țării, au înclinat balanța spre candidatul care nu aparținea PSD. Adică, de fiecare dată, a fost vorba de Traian Băsescu.
Inclusiv la referendumul de demitere a lui Băsescu de pe 29 iulie 2012, deși românii din România au ieșit masiv la vot, românii din străinătate au cam stat pe la casele lor. Și, practic, au arbitrat iar: dacă ar fi ieșit la vot așa cum au făcut-o la alegerile prezidențiale, prezența ar fi depășit 50% din totalul celor de pe liste și, acum, referendumul ar fi fost deja validat. Așadar, românii din străinătate l-au menținut pe Băsescu la Cotroceni (pînă la proba contrară, în funcție de cum va decide Curtea Constituțională).
Așadar, în linii foarte mari, românii din țară sînt mai roșii, cei din afară ceva mai portocalii (și chiar galbeni, cum s-a văzut în cazul Alianței DA, în 2004). Ca să îngroș și mai tare linia de demarcație între românii din țară și cei de afară, să mai spun că, în ultimii ani, vreo 300.000 de cetățeni moldoveni au primit și cetățenie română, deci au devenit automat votanți. Și, cum majoritatea lor au domiciliul în Republica Moldova, li se adaugă sutelor de mii de români cu domiciliul în străinătate. Evident, și moldovenii sînt susținători ai lui Băsescu, omul politic român cel mai insistent în a le acorda moldovenilor cetățenia română.
Deci: cum ne descurcăm noi, românii din țară, cu românii din afară care, de opt ani încoace, arbitrează disputa dintre PSD și anti-PSD? Cum ne place? Sau nu ne place? Ni se pare firesc ca ei să decidă cine conduce România? Ne lasă reci? Dar voi, românii din străinătate, cum ne vedeți pe noi, ăștia legați de glie? Știm cu votul? Ne pricepem cu urna?
Din numărul total de alegători români (cei de pe listele electorale permanente) au fost scoși minimum 600.000 prin transformarea listelor electorale permanente pentru românii cu domiciliul în străinătate în liste suplimentare (amănunte, aici). De unde știu că e vorba de minimum 600.000 de români? Mi-a comunicat, oficial, Ministerul Afacerilor Externe: „Urmare solicitării dumneavoastră, vă transmitem următoarele informaţii:
Ponta ne-a spus azi că românii care au domiciliul în străinătate trebuie scoși de pe listele electorale permanente pe care se află românii cu domiciliul în România. Bun, asta înseamnă că ei există pe acele liste cu români domiciliați în România. Păi, să ne uităm pe listele electorale permanente de la localele de acum două luni. Mă refer la lista cu județele din care provin alegătorii, transmisă oficial de Interne Biroului Electoral Central. O puteți consulta și voi, aici. După ce vă uitați pe lista cu pricina, spuneți-mi dacă ați găsit pe undeva județul Munchen, județul Paris, Sidney sau Hong Kong. Ați găsit județele astea? Nu? Atunci, înseamnă că cei 18.300.595 de alegători sînt EXCLUSIV domiciliați în România. Iar la aceștia se ADAUGĂ listele electorale permanente cu românii domiciliați în străinătate (după cum spuneam aici). Așa e logic, așa e rezonabil, așa e de bun-simț. Contraargumente?