E spre dreapta. Pentru detalii, întrebați.
Uncategorized
Așa că-l interzice. Dacă te afli la Istanbul, de exemplu, prinzi un computer conectat la internet și te apuci să tastezi www.youtube.com, pe ecran îți va apărea ce vezi mai jos.
Poți accesa, însă, site-ul vînătorilor de internauți, dacă vrei să torni pe cineva.
Masa de sub cartea din poza de mai sus nu aparține vreunei săli de lectură a unei biblioteci, ci unei terase din Taksim. Cele mai multe citiri se fac la finalul ședințelor lungi de drinking. Se recomandă lectura în grup, ca să nu vă doară capul a doua zi și de la textele grele (în turcă, înțesate cu cifre arabe), nu numai de la alcoolul care în partea europeană a Istanbulului e ceva mai ușor de găsit decît în cea asiatică.
Mai jos, ghid de folosire a notelor și contra-notelor de plată. Ăla blurat din ultima poză e chelnerul, așa mi-l amintesc și eu, adică exact cum se vede în poză.
Titlul de mai sus ar putea fi abordat cu succes de EvZ cînd Boc mai taie niște salarii. Același ziar ar putea titra, la a doua suspendare a președintelui: „Băsescu: Basarabi, comuna primului rachiu”. Sau, de ce nu, dacă-l arestează pe Videanu, același cotidian ar putea titra așa: „Videanu: Videle, orășelul primelor table în țărînă”. Că tot au inaugurat evz-iștii seria asta cu „Teo Trandafir: Pitești, orașul primului sărut”.
Traficul din București e perfect. Nu, nu m-am tîmpit, dar după 24 de ore aici, abia aștept să mă întorc să stau în traficul de București, să mă pizduiesc colocvial cu mîrlanii, să-mi taie unii fața și alte minunății care credeam că sînt culmea nesimțirii rutiere. Va fi, oricum, o fericire. Aici, noțiunile, simple, de „bandă de circulație” și „prioritate” sînt relative pînă la nonsens. Iar mașinile care îți apar pur și simplu în față, de-a latul șoselei, de pe străduțe laterale fără prioritate, sînt chiar mai dese decît claxoanele care se aud mai ceva decît vuvuzelele. În rest, mișto.
P.S. Pentru prospături, mai jos.
În primul rînd, pentru că a intrat în politică. În al doilea rînd, pentru că, astfel, a trebuit să accepte că va renunța la școala ei de televiziune și la emisiunea pe care cu chiu, cu vai o pusese pe picioare și o difuza pe niște televiziuni locale. În al treilea rînd, pentru că, drept compensație, a încheiat un tîrg cu PDL: renunță la televiziune, dar primește ceva la schimb. Ceva suficient de bănos încît să merite. În al patrulea rînd, pentru că PDL nu și-a respectat promisiunea și, deci, nu i-a dat nimic. Deci a lăsat-o să trăiască din salariul de parlamentar. Dar cine dracu’ trăiește din salariul de parlamentar??
Restul e circ TV și ieftineală de mimoză. Sau, mă rog, principii. Deci, rețineți: de la parale s-au luat. Dar de la paralele lor, nu de la cele din pensiile și salariile tăiate.
„(în zilele precedente, rușinoase pentru Adevărul, refuzasem să apar cu vreun rând în ziar)”. Paranteza asta îi aparține crucișătorului gazetăriei românești. Apare într-un text publicat recent. Asta e definiția onoarei, conform autorului: refuzul de a scrie într-un ziar care se comportă rușinos. Disidența tacită. Ca în comunism: ciocu’ mic, că trece. Laser SF, frate! Doar că, în ’90, umplut de plumbi, Ceaușescu nu mai apărea cu sceptru la TV. Era libertate, puteau să apară ziare în care unii refuzau să scrie. Și refuzau să scrie indiferent de ce publicau acele ziare. Coaie, nene! Sigur, ținute acasă, între paginile unei cărți SF deschise rar, dar bune de prezentat după 20 de ani, presate și învelite într-un text de opinie dintr-o gazetă ținută artificial în viață de un mogul milos. Domnule crucișător, ne mai puteți prezenta și alte cazuri de disidență feroce, pe care n-ați exteriorizat-o pînă acum? Mai e vreun guzgan de care nu ați zis niciodată nimic pînă acum, pentru că nu a fost cazul? Nu vă fie teamă, pentru complicități de genul acesta a lucrat deja prescripția.
P.S. Îmi mai permit o întrebare, plecînd de la certitudinea ostentativă din acest paragraf: „Foarte puțini dintre zecile de mii de inși adunați în Piață în perioada de maximă expansiune se număraseră printre cele doar cîteva mii de români ieșiți inițial în stradă în decembrie 1989”. Întrebarea e: de unde știți că erau „foarte puțini”? Cum i-ați identificat? A fost un calcul personal sau l-ați împrumutat de undeva?
CTP, colegul Andon (Sergiu Andon!) și colegele Drăgotescu și Munteanu s-au pișat pe niște cetățeni care credeau că Ceaușescu murise. Se întîmpla acum 20 de ani, în Adevărul. Da, murise Ceaușescu, însă înviase Iliescu. Cu mineri cu tot. Din nefericire, cetățenii pe care s-au pișat CTP & co nu au avut același noroc cu minerii cum au avut cu jurnaliștii. Sigur, purtătorii de cașchete cu bec în frunte erau înarmați nu cu pix sau mașină de scris, ci cu bîte și cizme grele. Erau, deci, înarmați pînă-n dinți. Pînă-n dinții nefericiților și nefericitelor care le-au ieșit în cale. Dar au restabilit ordinea iliesciană, i-au pus la respect pe reacționarii ăia fioroși cu plete, ochelari și fustă.
Normal că măciucarii pixului din iunie ’90 și-au pus cerneală tipografică în cap, acum, după douăzeci de ani. Mai exact, le-a pus-o-n cap Patriciu, noul proprietar al Adevărului. Același Patriciu care (atunci cînd, în ’90, SF-istul amețit de CTP se lăsa manipulat cu gloria de-a scrie la gazetă, liber să se pișe pe victimele sălbaticilor din mine) era la fel de liber ca înainte de ’89 să se plimbe pe la emiri în scop arhitectural. Același Patriciu care a avut norocul să se afle la întîlnirea Securității cu politica fix atunci cînd s-a pus problema găsirii unui băiat care să preia o rafinărie, mai moca, așa, de la stat.
Poate nu sesizați mîrlănia ironiei: Patriciu, care era liber să se plimbe în străinătate sub nasul securiștilor, a cumpărat gazeta la care a început să scrie CTP despre golanii din Piața Universității, manipulat tot de securiști. Și, ca gest de maximă eleganță, Adevărul lui Patriciu se pișă acum pe CTP, îl pune la colț, îl arată cu degetul. Sub pretextul „exorcizării”.
Pe toți oamenii ăștia i-am plătit, într-un fel sau altul. Fie că au luat o rafinărie de la stat, fie că au luat niște publicitate de la stat, pe vremea cînd CET Govora făcea fericit orice director de vînzări din presa scrisă.
Oamenii ăștia au fost plătiți. Să presteze. Și au făcut-o. Unii cu talent. Asta e povestea lor. Povestea tîrfelor noastre triste. Numai că, spre deosebire de tîrfele triste ale lui Marquez, cine se îndrăgostește de tîrfele astea triste e un/o imbecil/ă.
P.S. Bogdan Chirieac și Melania Mandas Vergu au crescut în poala lui CTP la Adevărul vechi, al lui Tinu și Hrebenciuc. Primul e un foarte prosper și conspirat om de afaceri, care nu a ezitat să laude în Gândul, pe cînd mai scria acolo, marfa pe care o vindea statului; a doua e o demisă de la stat care și-a renovat casa pe banii UE, simulînd un proiect educațional.
Despre ce școală de presă vorbim, atunci? Sper să vă cărați cît mai repede, mineri ai gazetăriei, cu tot cu tarele voastre securistice care v-au intrat în oase.
Ministrul Vasile Blaga (ca membru al cabinetului Boc 1) știa încă de la începutul lui 2009 că sîntem în căcat pă partea economică, vorba lui Gigi B. Cu toate astea, guvernul din care făcea parte Vasile nu a considerat necesar să facă ceva ca să ne salveze de falimentul de care ne apropiem. Acum, Vasile regretă. Pur întîmplător, pentru că guvernul Boc 1 nu a considerat necesar să ia măsuri dure, Traian Băsescu a cîștigat alegerile prezidențiale. Total întîmplător, pentru că Băsescu a cîștigat alegerile prezidențiale, Vasile nu numai că și-a păstrat postul de ministru, ba chiar s-a ales cu un portofoliu și mai interesant: în loc de Dezvoltare, a ajuns la Interne. Complet întîmplător, postul ăsta de ministru i-a garantat ginerelui lui niște contracte cu statul, mai precis cu instituții subordonate altor doi miniștri PDL (Berceanu și Videanu). Care și ei știau, ca tot guvernul Boc 1, încă de la începutul lui 2009, că sîntem în căcat pă partea economică. Mă rog, nu toți sîntem în căcat, ci numai cei care nu au socri miniștri.
Așadar, că tot nu am înțeles: de ce, Vasile, de ce nu ați luat voi, miniștrii cabinetului Boc 1, măsurile alea care să salveze țărișoara? Iar dacă cineva v-a împiedicat să o faceți, de ce nu v-ați dat demisiile? De ce nu ați urlat că patria e sabotată? Da, știu, pentru că erau trei motive întîmplătoare care vă și te împiedicau.
Cel mai pasionant joc al ultimelor luni, numit „Fisc și zero” (adică zero sau cît mai aproape de zero taxe plătite Fiscului), în care se înfruntă statul cu „o parte a presei” (vorba lui Bombo), trece la a doua etapă. Prima s-a consumat cu succes la grupul lui SOV, iar acum e în faza prelungirilor (și se va tranșa la penalty-uri, pe terenul DNA). A doua e în faza de stretching pe marginea terenului. Echipa gazdă va fi, de data asta, concurenta directă a Realității și are nume de cod „Felix și zero” (tot pentru că taxele către stat tind spre zero). Echipa vizitatoare, favorită în acest meci, este tot Fiscul. Să ne așteptăm, deci, la goluri financiare de kinogramă, accidentări contabile dureroase și tribune de talk show furibunde, cu strigături și urări de peluză.
P.S. Dar unde dragoste e, ce mai contează contactul fizic, fie el și brutal?