Gregoar a scris acest text. E despre Mădălina Manole. Vă rog așa, după ce-l citiți:
1. nu mă înjurați;
2. încadrați-l într-un gen jurnalistic sau în orice gen de scriitură vreți (se admit și cele de la clasele I-IV);
3. lămuriți acest mister: cum dracu’ îl suportă Patriciu pe Gregoar?!
Etichetă: adevărul
„(în zilele precedente, rușinoase pentru Adevărul, refuzasem să apar cu vreun rând în ziar)”. Paranteza asta îi aparține crucișătorului gazetăriei românești. Apare într-un text publicat recent. Asta e definiția onoarei, conform autorului: refuzul de a scrie într-un ziar care se comportă rușinos. Disidența tacită. Ca în comunism: ciocu’ mic, că trece. Laser SF, frate! Doar că, în ’90, umplut de plumbi, Ceaușescu nu mai apărea cu sceptru la TV. Era libertate, puteau să apară ziare în care unii refuzau să scrie. Și refuzau să scrie indiferent de ce publicau acele ziare. Coaie, nene! Sigur, ținute acasă, între paginile unei cărți SF deschise rar, dar bune de prezentat după 20 de ani, presate și învelite într-un text de opinie dintr-o gazetă ținută artificial în viață de un mogul milos. Domnule crucișător, ne mai puteți prezenta și alte cazuri de disidență feroce, pe care n-ați exteriorizat-o pînă acum? Mai e vreun guzgan de care nu ați zis niciodată nimic pînă acum, pentru că nu a fost cazul? Nu vă fie teamă, pentru complicități de genul acesta a lucrat deja prescripția.
P.S. Îmi mai permit o întrebare, plecînd de la certitudinea ostentativă din acest paragraf: „Foarte puțini dintre zecile de mii de inși adunați în Piață în perioada de maximă expansiune se număraseră printre cele doar cîteva mii de români ieșiți inițial în stradă în decembrie 1989”. Întrebarea e: de unde știți că erau „foarte puțini”? Cum i-ați identificat? A fost un calcul personal sau l-ați împrumutat de undeva?
CTP, colegul Andon (Sergiu Andon!) și colegele Drăgotescu și Munteanu s-au pișat pe niște cetățeni care credeau că Ceaușescu murise. Se întîmpla acum 20 de ani, în Adevărul. Da, murise Ceaușescu, însă înviase Iliescu. Cu mineri cu tot. Din nefericire, cetățenii pe care s-au pișat CTP & co nu au avut același noroc cu minerii cum au avut cu jurnaliștii. Sigur, purtătorii de cașchete cu bec în frunte erau înarmați nu cu pix sau mașină de scris, ci cu bîte și cizme grele. Erau, deci, înarmați pînă-n dinți. Pînă-n dinții nefericiților și nefericitelor care le-au ieșit în cale. Dar au restabilit ordinea iliesciană, i-au pus la respect pe reacționarii ăia fioroși cu plete, ochelari și fustă.
Normal că măciucarii pixului din iunie ’90 și-au pus cerneală tipografică în cap, acum, după douăzeci de ani. Mai exact, le-a pus-o-n cap Patriciu, noul proprietar al Adevărului. Același Patriciu care (atunci cînd, în ’90, SF-istul amețit de CTP se lăsa manipulat cu gloria de-a scrie la gazetă, liber să se pișe pe victimele sălbaticilor din mine) era la fel de liber ca înainte de ’89 să se plimbe pe la emiri în scop arhitectural. Același Patriciu care a avut norocul să se afle la întîlnirea Securității cu politica fix atunci cînd s-a pus problema găsirii unui băiat care să preia o rafinărie, mai moca, așa, de la stat.
Poate nu sesizați mîrlănia ironiei: Patriciu, care era liber să se plimbe în străinătate sub nasul securiștilor, a cumpărat gazeta la care a început să scrie CTP despre golanii din Piața Universității, manipulat tot de securiști. Și, ca gest de maximă eleganță, Adevărul lui Patriciu se pișă acum pe CTP, îl pune la colț, îl arată cu degetul. Sub pretextul „exorcizării”.
Pe toți oamenii ăștia i-am plătit, într-un fel sau altul. Fie că au luat o rafinărie de la stat, fie că au luat niște publicitate de la stat, pe vremea cînd CET Govora făcea fericit orice director de vînzări din presa scrisă.
Oamenii ăștia au fost plătiți. Să presteze. Și au făcut-o. Unii cu talent. Asta e povestea lor. Povestea tîrfelor noastre triste. Numai că, spre deosebire de tîrfele triste ale lui Marquez, cine se îndrăgostește de tîrfele astea triste e un/o imbecil/ă.
P.S. Bogdan Chirieac și Melania Mandas Vergu au crescut în poala lui CTP la Adevărul vechi, al lui Tinu și Hrebenciuc. Primul e un foarte prosper și conspirat om de afaceri, care nu a ezitat să laude în Gândul, pe cînd mai scria acolo, marfa pe care o vindea statului; a doua e o demisă de la stat care și-a renovat casa pe banii UE, simulînd un proiect educațional.
Despre ce școală de presă vorbim, atunci? Sper să vă cărați cît mai repede, mineri ai gazetăriei, cu tot cu tarele voastre securistice care v-au intrat în oase.
Deși voi nu ați întrebat, eu vă răspund: nu, n-am avut Rahan cînd eram mic, nici nu știam cine/ce e Rahan pînă acum cîțiva ani, cînd am aflat fără să vreau. Repet: nu știu cine e cetățeanul Rahan, de ce-l cheamă așa și la ce se folosește. Înțeleg, totuși (datorită lui Patriciu, Cornețeanu, Gregoar, Adevărului, Peter Imre sau cui a avut inspirația să vîndă nostalgie la kil și la preț redus cu „ziarul quality numărul 1 din România”), că e un personaj de bandă desenată. Iertați-mă că nu vă înțeleg fetișismul, dar, poate mă repet pe undeva, nu am avut Rahan cînd eram mic. Poate de aia.
P.S. Dacă n-ar trebui să cumpăr și Adevărul, la pachet, poate mi-aș lua acum Rahan. Și l-aș considera manga avant la lettre.