Am fost la Brașov în week end-ul trecut. Apoi în Poiana Brașov. După aia, cu telefericul lui Copos, din Poiană pînă pe Postăvaru. Am cumpărat, regulamentar, patru cartele magnetice dus-întors. Fiecare costă 30 de lei, deci am dat, în total, 120 de lei. La urcat, cînd să trecem prin porțile de acces, un nene (însoțitorul de cabină, aveam să constat) s-a proptit în mecanismul ăla cu bare care lasă doar cîte un om să treacă, l-a ținut deschis pînă am trecut toți (fără să ne folosim cartelele, evident), apoi l-a blocat și a dat drumul la măgăoaie în sus, după ce a urcat toată lumea la bord. La coborît, pe stația de pe Postăvaru, nici vorbă de vreun mecanism de acces (cu bare, stîlpi, porți sau ce vreți voi), deci iar n-am folosit cartelele magnetice. Cînd am ajuns în Poiană, cerberul ne-a făcut iar loc să ieșim prin mecanismul cu bare, ba a mai și cules cartelele magnetice de la cetățenii care beneficiaseră de minunatele servicii ale Ana Teleferic. Da, adică le-a cerut și, mai de la toată lumea, le-a și primit. Eu, din motive mai degrabă estetice (mi-a plăcut cartela aia – pe care o puteți vedea la finalul textului – , na!), nu i-am dat-o. După ce m-am dezozonizat, însă, post-călătorie, și mi s-au mai întremat și neuronii în niște sinapse cît de cît rezonabile, m-am prins că frumusețea nu va mîntui doar lumea (ăia cu lecturile la zi pot să indice și autorul acestei ziceri, eu am uitat), ci și bugetul țărișoarei. Pentru că, dacă și alți oameni de bine, amatori (și chiar profesioniști, de ce nu?) de estetica magneticelor cartele de teleferic, ar păstra dreptunghiurile de carton, atunci evaziunea s-ar reduce semnificativ. În cabina cu care am urcat eu, de exemplu, erau vreo 15 oameni. 14 din ei au lăsat cartelele acolo. Asta înseamnă că, în contabilitatea Ana Teleferic, 30 RON X 14 cartele = 420 RON nu s-au impozitat de către stat. Dacă operațiunea se repetă de cel puțin zece ori pe zi, statul pierde taxe și impozite din peste 4.000 RON. La 30 de zile, asta înseamnă venituri nefiscalizate de 120.000 RON. Numai din telefericul lui Copos, la un calcul grosier.
Bun Copos ăsta: a pornit de la un televizor color în ’89, pe care l-a vîndut ca să intre în afaceri (cum a povestit singur; ei, sanchi!), și a ajuns, acum, la un teleferic incolor, insipid și inodor pentru buget. Hai, Rapidul!