L-am citit pe Dan Tăpălagă (excelent în „Onoarea familiei Ridzi”) și am reținut, dintr-un pasaj, formularea „un Președinte confuz”. Ăsta e pasajul: „De remarcat suspansul din final, dar si tehnica aruncarii copilului in calea procurorilor. Primul care a utilizat-o a fost Adrian Nastase. Cele doua cazuri – Nastase si Ridzi – seamana ca doua picaturi de apa. Si fostul premier s-a aparat, in februarie 2006, tot cu argumente de ordin sentimental de o cerere – bizara coincidenta – tot de perchezitie: „S-au pus sigiliile la apartamentul fiului meu cel mare si in el erau lucruri ale fiului meu cel mic, care trebuia sa mearga la scoala” – se plangea atunci Nastase, adaugand ca familia sa este supusa „unei presiuni extraordinare”. E adevarat ca melodrama de apartament imaginata de Nastase nu se compara cu tragedia antica proiectata in cazul Ridzi: o mama suferinda alaturi de pruncul ei, un Parlament emotionat si un Presedinte confuz.”
Iar președintele e Băsescu.
Deci, formula corectă ar fi „un Băsescu confuz”. Cacofonia, inerentă în formularea asta, nu ține doar de fonetică. Ci de semantica formulei. Pe mine, unul, mă confuzionează. Cînd, pînă acum, a mai fost Băsescu „confuz”? Cînd, vreodată, nu a știut marinarul cu instinct de vînător ce țintă să atace și cum? Cînd, în trecut, talentul omului spîn de a aranja machiavelic lucrurile nu a funcționat la parametri maximi?
Avem, deci, de-a face, cu un paradox. Cu o antinomie. Păi, confuzia e prima fază a înfrîngerii, apoi fandaxia-i gata! Nu se poate așa ceva!
P.S. Totuși, dacă Băsescu e confuz, de ce e el confuz?