În septembrie 2017, New York Times arăta că Notre Dame de Paris, catedrala care a luat foc în seara de 15 aprilie a.c., avea nevoie urgentă de lucrări de restaurare de 150 de milioane de euro: „Broken gargoyles and fallen balustrades replaced by plastic pipes and wooden planks. Flying buttresses darkened by pollution and eroded by rainwater. Pinnacles propped up by beams and held together with straps.
Etichetă: paris
În Europa de Est, doar Bulgaria a fost ținta unui atentat cu explozibil (la Burgas, în 2012). Totuși, țările estice ale continentului nu sunt ferite de terorism, România cu atât mai puțin (după cum arată și statisticile SRI referitoare la numărul celor expulzați, câteva zeci anual). Dar țările din estul Europei au și un alt rol în mecanismul producerii unui atentat terorist: acela de furnizor de arme.
Priviți imaginile de mai jos. Sînt crude. Sînt abominabile. Dar sînt necesare ca să înțelegem. Acum. Pînă nu e totul pierdut.
Zvîrcolindu-se pe trotuarul parizian nu era doar un om. Acolo era mai mult decît atît: era libertatea noastră de exprimare. Acolo, pe jos, căzut, rănit, era dreptul nostru de a vorbi, de a scrie, de a polemiza, de a caricaturiza, de a dialoga. De a comunica, în cele din urmă, chiar și cînd nu sîntem de acord eu cu tine, eu cu voi, ei cu noi, ei cu tine etc. Iar doi dezaxați spălați pe creier, cu mitraliere, au venit în fugă și i-au tras acestui drept un glonț în cap. Sau măcar au încercat. Au răspuns cu gloanțe unor idei. Cu forță brută, sadică, unor libertăți fundamentale pașnice.
Dezaxații sînt asasini. Niște ucigași mecanici. O eroare biologică a speciei umane. Dar atrocitatea pe care cei doi asasini au comis-o azi la Paris, în redacția Charlie Hebdo, nu e doar un masacru. E mult mai mult decît atît. Este acel punct din care, dacă o iei înapoi, te vei prăbuși fără combustibil. E acel point of no return de la care nu mergi decît înainte dacă vrei să supraviețuiești. Nu ne mai putem întoarce. Nu putem uita și nu trebuie să uităm. Dacă acceptăm că jurnaliștii uciși au greșit cînd și-au exprimat părerile și ideile, asasinii au cîștigat. Și ne-au condamnat pe toți la frica fetidă, insinuantă, umilitoare.
Checkpoint Charlie era punctul de trecere de pe linia care separa, în Berlin, Estul de Vest. Teroarea de libertate. Sclavia comunistă de dreptul de a alege. Azi, la Paris, în redacția unei publicații de satiră și investigații în care doisprezece oameni au fost asasinați, s-a ridicat Checkpoint Charlie Hebdo. Checkpoint Charlie Hebdo e un punct de trecere pe linia care separă extremismul de dialog, fundamentalismul de rațiune, frica de bucurie. Dar e un punct de trecere care trebuie să aibă un singur sens: dinspre extremism spre dialog, dinspre fundamentalism spre rațiune, dinspre frică de bucurie. Și nu invers. Niciodată invers.
P.S. CTP, ești un imbecil. De asta.
Victor Ponta: „Întîi am lucrat la o benzinărie, o săptămînă, apoi la supermarket, o lună, în afara Parisului, în banlieue (suburbie – fr.), apoi, pentru că depusesem cereri la mai multe fast food-uri care erau mai permisive la angajare, din septembrie m-am angajat la Quick, un fel de McDonald’s, la Gara de Nord, și acolo am lucrat pînă în ianuarie. Eram la bucătărie, unde făceam hamburgeri și salate, de la șase seara la unu noaptea. La case, în față, nu primeau emigranți, erau numai studenți francezi. (…) Încercam, dincolo de serviciul meu, să îmi termin studiile. Visul meu nu era de a rămîne toată viața la hamburgeri, dar pur și simplu nu am reușit.