Cât ne costă blazonul lui Năstase: doar un milion de lei publici anual

Chiar îmi pare rău că a trebuit să dau titlul ăsta care nu se ridică la înălțimea staturii spirituale a lui Bombo Năstase, dar astea-s cifrele: decât cam un milion de lei anual ne costă să fie expus blazonul lui Adrian Năstase pe o clădire a statului, în București. Penibil, băi, stat român! Păi, la câte a făcut domnu’ Năstase pentru țara asta (inclusiv pușcărie!), merita și el măcar un milion de euro anual să-i fie expus blazonul, ca să nu zic mai mult.

Muzeele care chiar sunt vizitate se întâmplă să aibă mai mulți clienți în week end. Logic. Adică românul, flămând de cultură cum îl știm, bagă un mic sâmbăta, da’ duminica se drege la un tablou, la o sculptură, ca să-și regenereze zen-ul pentru luni – vinerea de muncă. Păi, nu? Păi, da. Un astfel de român a bifat duminică, 12 iunie 2016, Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi din București de pe strada Londra 39. Primul lucru care i-a traversat câmpul vizual acestui român (încă dinainte de a deschide poarta de acces în curtea muzeului) a fost un paznic costeliv, de la o firmă de paznici costelivi, plasat strategic pe cele trei trei-patru trepte de la intrarea în muzeu, care l-a întrebat dacă vrea să viziteze muzeul. Da, culmea, voia. Imediat ce i s-a permis accesul în interior, românul a avut parte de a doua întâlnire cu o ființă vie: o doamnă care, timidă, i-a adus un bilet de acces. Și care l-a informat că se vizitează parterul, subsolul și cele două etaje. Apoi a dispărut ca un duh într-o lampă, fără o vorbă și fără să se mai arate preț de o oră, cât a petrecut românul nostru în Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi (MNHCV) din București de pe strada Londra 39. La ieșire, clientul MNHCV ar fi vrut să cumpere o broșurică, o cărticică, un ghid al muzeului (bine, pe ăsta voia să-l ia de la început, da’ n-a avut noroc nici să vadă așa ceva pe undeva, nici s-o mai întâlnească pe doamna cu biletul), o scobitoare veche, o măslină într-o hartă, ceva, orice. Ghinion, cum ar zice proprietarul a mai multe loturi și clădiri de pe harta veche și nouă a Sibiului, nu existau astfel de fițe. Totuși, între timp mai apăruse un paznic, dar gras, probabil un fel de șefuleț al paznicului costeliv. Cum nici unul din cei doi cerberi ai hărților și cărților vechi nu păreau a fi în temă cu ce păzeau, românul nostru s-a predat și a părăsit incinta.

Ce a putut vedea românul de mai sus în MNHCV? În primul rând, multe hărți. Deși site-ul muzeului vorbește despre „Întreaga colecţie ce însumează până în prezent peste 800 de piese“ (e adevărat, nu doar hărți), probabil că nu sunt expuse mai mult de o sută și ceva de hărți. Pentru un novice în cartografie veche, însă, experiența se reduce la una de tip „vițel la poartă nouă“: nu există un ghid (uman, audio, electronic, pe hârtie sau oricum altcumva) al colecțiilor, nu există un traseu de vizitare, nu există nicăieri explicații despre colecții. E, practic, un muzeu numai pentru inițiați, dacă nu ți-ai făcut temele înainte să-l vizitezi, treaba ta, ești cel mai prost din curtea școlii. Nu mai spun că exemplare de carte veche nu sunt mai multe de zece, dacă sunt și atâtea, deci titulatura muzeului e cel puțin prea generoasă, dacă nu de-a dreptul mincinoasă.

Dar a propos de inițiați: cu ce se mai alege românul nostru care vizitează Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi (MNHCV) din București de pe strada Londra 39? Cu un blazon. Același, dar în două prezentări. Mai întâi, dacă e suficient de atent, clientul MNHCV poate observa blazonul chiar la intrarea în muzeu (foto muzeu intrare), în stânga ușii, în basorelief, deasupra augustelor prenume (Daniela și Adrian) ale cuplului Năstase (foto blazon intrare). Dacă nu se prinde, în interior, la parter, blazonul reapare în varianta coloră sub forma unui vitraliu (foto vitraliu). Dacă nici acum nu se prinde, nu putem decât să-i spunem noi despre ce e vorba, cu cuvintele celui care i-a desenat blazonul lui Năstase (Octavian Ion Penda – de altfel, primul director al MNHCV, în 2003 – citat de Cotidianul, în 2006): „La Năstase, blazonul e împărțit în patru carteluri. În stânga sus avem cele două fascii romane, o aluzie la pregătirea lui juridică. În dreapta avem un animal fantastic, jumătate cerb, jumătate pește, aluzie la faptul că este președinte la AGVPS, adică este și vânător, și pescar. Cele trei turnuri nu semnifică un însemn masonic (…), ci un turn cu trei niveluri. Primul reprezintă ceea ce a fost, ministru de Externe. Al doilea reprezintă ce era la vremea aia, prim-ministru, iar al treilea era simbolul a ceea ce va deveni – președintele țării. (…). A, precizez că deviza <Stat crux dum volvitur orbis> se traduce astfel: <Stă crucea în loc în timp ce pământul se învârte în jurul ei>.“

Ați înțeles, bă, săracilor care aveți nevoie de ghid la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi (MNHCV) din București de pe strada Londra 39?

Ce mai poate vedea românul nostru la MNHCV? Biletul, știți care, ăla adus de doamna timidă care a dispărut. Biletul ăsta e al dracu’ de interesant. Pe față (foto bilet fata), unde este reprodusă o hartă veche a Clujului, biletul conține două inscripții: una se referă la preț (10.000 de lei – da, din ăia vechi, evident, ceea ce înseamnă că a fost tipărit înainte de denominarea leului, care a avut loc după 2004), alta la numărul de ordine al vizitatorilor. Întâmplător, românul nostru a fost vizitatorul cu numărul „0007995“, adică al șapte mii nouă sute nouăzeci și cincilea client al muzeului. Cum MNHCV s-a deschis în 2003, funcționează de 13 ani neîntrerupt. Vasăzică, în medie, MNHCV a avut 615 vizitatori anual. Nici măcar 12 pe săptămână. Cum două zile săptămânal e închis, reiese o medie de 2,36 de vizitatori pe zi. Care, că uitam, acum plătesc cinci lei (noi, evident) pe bilet, cum scrie pe spate (foto bilet verso).

Rezumând: Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi (MNHCV) din București de pe strada Londra 39 are mai mulți paznici decât ghizi (mai precis, nu e nici un ghid), nu conține nici un fel de informație conexă colecțiilor de hărți (v-am zis că despre cărți vechi nici nu poate fi vorba), are cam doi vizitatori pe zi și se laudă, încă de la intrare, cu un basorelief al blazonului lui Năstase, replicat color pe un vitraliu la interior. Deci? Păi, ne lămurește site-ul MNHCV: „Prezenţă inedită în peisajul muzeistic al ţării noastre, Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi, îşi datorează existenţa colecţiei cartografice, donate cu generozitate de Adrian Năstase şi de soţia sa Daniela Năstase care se înscriu astfel ca unici ctitori ai acestui locaş de cultură. Tot prin străduinţa acestor mari colecţionari cu o înclinaţie deosebită spre lucrările cartografice de la începuturi şi până în zilele noastre, a fost găsită şi amenajată actuala clădire cu spaţii de expunere dispuse pe două nivele ce comunică între ele printr–o scară interioară, pe al cărui palier o serie de exponate introduc vizitatorul în tematica sălilor în care va păşii.“

Băi, ejnebun?! Deci, asta e de pe site-ul muzeului (foto muzeu site) și în acest paragraf sunt două greșeli uriașe de gramatică:  o virgulă între subiect și predicat („Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi, îşi datorează existenţa“), o virgulă absolut inutilă („existenţa colecţiei cartografice, donate cu generozitate de Adrian Năstase şi de soţia sa“), niște virgule lipsă (nici nu mai arătăm care e pasajul respectiv, dar încercați să citiți textul ăla cu punctuația lui și o să vă sufocați) și o ditamai grosolănia agramată la final („ va păşii“). Bașca un pupincurism grețos.

Dar cum s-a ajuns aici? Prin Hotărâre de Guvern. Mai precis, prin HG 1438/2002, care spune așa: „Art. 1. Se înfiinţează Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi, instituţie publică cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor, denumită în continuare muzeu.
Art. 2. (1) Muzeul are sediul în imobilul administrat de Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”, situat în municipiul Bucureşti, str. Londra nr. 39, sectorul 1, având datele de identificare prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
(2) Se aprobă trecerea imobilului prevăzut la alin. (1) din domeniul privat al statului în domeniul public al statului.
Art. 3.
(1) Muzeul este condus de un director general numit prin ordin al ministrului culturii şi cultelor, potrivit legii.
(2) Numărul maxim de posturi al muzeului este de 16.
(3) Regulamentul de organizare şi funcţionare, precum şi organigrama muzeului se aprobă prin ordin al ministrului culturii şi cultelor în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei hotărâri.
Art. 4.
Cheltuielile curente şi de capital ale muzeului se finanţează din venituri extrabugetare şi din alocaţii de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Culturii şi Cultelor.
Art. 5.
Cheltuielile privind întreţinerea imobilului prevăzut la art. 2 se suportă de către muzeu, pe bază de contract de prestări de servicii încheiat cu Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”.
Art. 6.
(1) Finanţarea cheltuielilor pentru amenajarea imobilului prevăzut la art. 2 se suportă din bugetul Secretariatului General al Guvernului, în limita sumei de 900 milioane lei.“

Anual, MNHCV cheltuie cam un milion de lei de la bugetul public. Sigur, nu e mult, asta nu e nici o măcar o șpagă decentă. Dar nu numai că nu e mult, e chiar jignitor de puțin pentru privilegiul pe care-l avem să putem pupa, linge, atinge și privi blazonul lui Năstase.

P.S. Textul de mai sus a fost scris pentru revista „Kamikaze” în iunie 2016.