La spartul tîrgului, după o remaniere de doi lei, se face și aia adevărată: cică chiar pleacă Berceanu și Videanu, dar rămîne Blaga. Ca să facă tandem cu Udrea, cum zicea Kamikaze luna trecută. Ba chiar cum prevedea încă din mai.
P.S. Pfuiii, să vezi că joc la Loto, dacă tot îmi ies nume(re)le😀
Uncategorized
De data asta, în mandatul premierului Boc. Cu voie de la chelia supremă, tripleta BVB i-a făcut propunerea de preluare a portofoliului de la Agricultură penelistului Dan Motreanu. Mai ales că Fenechiu, ca lider de negociere din partea PNL (și Tăriceanu, la susținere), lucraseră eficient pentru colaborarea dintre foștii colegi din alianța DA. N-a fost să fie, însă, pînă la capăt, pentru că Crin s-a opus oricărei colaborări cu PDL.
Vasăzică, Turcescu și ceilalți burjui proțăpiți ca scroafele deghizate în pur sînge arabi pe căpița presei și-au dat cocleala de fomiști pe față mîncînd din mînuța RMGC. Nu insist, știți povestea. După întoarcerea din Noua Zeelandă, finul și delicatul Roberțel a aruncat o troacă de lături pe proletarii/comuniștii de ziariști (cum ar zice Bușcu & ITM) care au avut tupeul să-i arate cu degetul fără ghiul de aur (extras cu cianură). Și a zis, elegant, către nevrednicii neplimbați în NZ: „Hai, sictir!”
Ok, să fie primit! Știu că domnișoarele ahtiate după Roberțel o să ofteze (excitate sau intrigate, după caz), de aceea aș vrea să le consolez: nu, drăguțelor, Roberțel nu mai e fată mare de mult. Ba chiar s-a încurcat oficial cu curviștina aia de politică (acum o vreme, ce-i drept), de care acum încearcă să uite (și să ne facă și pe noi să uităm).
Să vedeți cum fu: prin decembrie 2006, înainte de Ignat (că tot vorbeam de scroafe mai sus), Turcescu a lansat un satelit deasupra României. Ei, rahat, a lansat doar un ONG numit, modest, umil, „Societatea Jurnaliștilor Profesioniști” din România. Nu-l căutați pe net, www.sjp.ro nu mai există. Totuși, ca să vă faceți o idee despre ce voia să întreprindă acest Napoleon al jurnalismului românesc, aveți aici, in cache, o parte din site-ul ONG-ului (pentru celelalte secțiuni, vă recomand aceeași procedură: Google + in cache). Ce nu o să găsiți aici, însă, e lista de membri cu care Robertino a plecat la drum. Am găsit, însă, la un cetățean de pe net, și asta.
Nu vă omor cu toată lista, deși nu e lungă, pentru că mă interesează un singur nume de acolo: Mircea Andrei Florin. Știu că numele nu vă spune nimic și chiar acum vă întrebați unde e jurnalist omul ăsta. Păi, omul ăsta nu e jurnalist. Ocupația lui actuală e una mult mai importantă decît aia de fraier care completează declarații de impozite pe drepturi de autor: omul e senator. La PDL, în acest moment, dar acum cîțiva ani era șef de filială PNL în București.
Credeți-mă, m-am gîndit că e vorba numai de o inofensivă coincidență de nume: e IMPOSIBIL ca deontologul grizonant de la televizor & radio & ziar să se asocieze cu un politician taman într-un ONG care propovăduiește valorile înalt-morale ale breslei, nu? Normal că am fost fraier: nu e nici o coincidență. Da, Mircea Andrei Florin, membru în SJP-ul lui Turcescu, e fix senatorul PDL. Și se laudă în chiar propriul CV (click pe BIOGRAFIE, sub poză; vezi jos de tot, la „Activitate civică”) că e membru în SJP. Mai exact, „secretar general”.
E, ce ziceți de chestiunea asta? E, stați, că nu e tot. Că Mircea Andrei e politician e una. Dar să vedeți ce fel de politician: șmenar imobiliar, la Snagov, pe o mînă cu fiul primarului din localitate și cu SRS (de aici, unde a fost reținută varianta extrem de pe scurt a poveștii, din motive de spațiu; precizare: proiectul „Lista candidaților pătați” a fost coordonat de subsemnatul și de Mircea Toma).
În al doilea rînd, Mircea Andrei este unul din avocații lui Sorin Ovidiu Vîntu și ai lui Liviu Luca. Am aflat asta imediat ce s-a publicat „Lista candidaților pătați” (în care apărea și candidatul PDL Mircea Andrei), în toamna lui 2008. Cînd m-a sunat Bușcu să mă întrebe dacă Mircea Andrei apărea pe liste. I-am spus că da. Și l-am întrebat de ce întreabă. Mi-a răspuns: urlase Luca la el, furios, că scrisesem de avocatul lui SOV, Mircea Andrei. Ghinion, scrisesem. Dar nu e nevoie să mă credeți pe cuvînt că între Nuș și senatorul PDL e o legătură, e suficient să deschideți un Google și să tastați „mircea andrei + sov”.
Deci, dragă Roberțel, îți sugerez să-ți iei sictirul înapoi și să ți-l bagi în… colecția de ciorne pe care nu ai fi vrut niciodată să le publici. Sau să ți-l bagi direct în cur (eu nu-mi permit să zic de pizda mă-sii, ca Bușcu, sînt politicos), tot aia e. Iar dacă te simți lezat, dă-mă în judecată, avocatul lui Nuș, senatorul PDL Mircea Andrei, asociatul și prietenul tău, va fi mai mult decît fericit să te reprezinte gratis. Sau, mă rog, pentru un schimb avantajos cu servicii deontologice în prime time.
… atunci aflați că, în Spania, în premieră, a fost anihilată o rețea de prostituție masculină! Ecce homo (a nu i se da expresiei semnificația clasică, biblică)! Iată, deci, că, în sfîrșit, am ajuns și noi, porcii de bărbați, egalii femeilor. Nu știu cum vi se pare vouă, dar eu sînt optimist: consider evenimentul ca fiind prima bătălie cîștigată de masoneria secretă feministă care lucrează, de secole (milenii? dintotdeauna?), la (re)instaurarea matriarhatului în lume. Cum ar veni, trăiască matriarhatu’ c-a sclavagizat bărbatu’!
P.S. Titlul acestui post nu are legătură cu postul anterior. Vorbim, totuși, de ordine diferite de mărime a sumelor plătite pentru prestații.
Printre alții, Bușcu s-a plimbat și el pe banii investitorilor (vedeți ce politicos sînt?) în aur de la Roșia Montană pînă în Noua Zeelandă și înapoi. Dacă aș fi fost atît de subinginer la cap ca Bușcu, aș fi zis că excursia lui și a colegilor lui seamănă cu vizitele de lucru ale tovarășului suprem de pe vremuri. Vizite în care împușcatul era însoțit de presa de partid de la Scînteia și Agerpres, care să spună poporului despre mărețele realizări și neprecupețitele eforturi ale liderului maxim. Firește, în poza asta, Bușcu & co ar fi fost jurnaliștii (fie vorba între noi, IT Morar ar fi putut juca cu succes rolul ăsta, doar are experiență în domeniu). Sigur, pe vremea aia ziariștii nu erau plătiți cash, ca acum, ci în Pepsi, portocale și carne peste rînd. Dar recompensa era, în fond, aceeași.
Însă, pentru că joaca meschină de-a „mă-ta-i curvă care a făcut avort în ciuda decretului și tac-tu’ activist comunist” nu mă pasionează, nu am performat în acest sens. Bușcu, însă, da. În vila lui din Dorobanți luată ieftin de la RAAPPS, el se și vede în arest la domiciliu și acuză comuniștii că l-ar trage ideologic pe roată pentru un gest de normalitate democratică, pînă la urmă: nu a făcut decît să ia niște bani de la capitaliști ca să le ia cianura-n gură, fără să pățească nimic, parampaaammmpaaaam!!!
Captiv încă în ’88, în căminul de Politehnică în care visa la o repartiție mai acătării, Bușcu delirează (na, că-mi luă vorba din tastă) „anacronic”: „Violenţa cu care aceşti iacobini de maidan s-au năpustit să înnegrească pagini şi să condamne în contumacie un grup rezonabil de jurnalişti voiajori are ceva din zelul anilor ‘50. Pe vremea aia, cînd chiaburii erau trimişi la Canal şi profesorii erau alungaţi din universităţi cu un simplu denunţ, un mare scriitor, dat jos de la catedra de Litere, a fost oprit de un student proletar. „Tovarăşe“, i-a zis studentul, „eu vă apreciez ca scriitor, să ştiţi, dar ca om vă consider anacronic.“ „Băiete“, i-a răspuns bătrînul, „eu ca scriitor nu te cunosc, iar ca om, te bag în pizda mă-tii!“” (de aici)
Nu am înțeles exact din pasajul de mai sus dacă Bușcu se consideră chiabur trimis la Canal sau un mare scriitor. Dar are dreptate în oricare variantă: chiabur a ajuns tocmai pentru că e mare scriitor. Adică scriitor cu un tarif foarte mare, în special la advertoriale nemarcate și dosare servite.
Altfel, nu am pomenit încă nimic de IT Morar pe subiectul RMGC – NZ, pentru că el e un scriitor mic. Și la operă, și la tarif. Însă și el dă cu basca comunistă* de pămînt cînd vine vorba de cianuri.
* cacofonie (pentru Arletty)
O investigație ca la carte, prestată de fostul meu coleg Sorin Semeniuc, un excelent jurnalist de investigație (care dă clasă majorității închipuiților din presă intitulați ziariști).
București – Viena, cursă Tarom. Un cetățean – înarmat cu Canard enchaine (rog francofonii să pună singuri accentele, că-s pe grabă și nu am timp să le caut), L’equipe (la fel cu accentele, je vous en prie) și parcă încă ceva – scoate, cam înainte de micul dejun servit la bord, arma secretă: un Kamikaze nou-nouț, apărut pe piață cu o zi înainte. Se uită pe coperta unu, zîmbește, rîde, îl trage de mînecă pe prietenul lui (care stă pe scaunul de vizavi, peste culoar, și citește Cațavencu), îi arată coperta, rîd amîndoi, discută despre „Mortal Cam Bat”, rîd iar. Apoi își continuă fiecare lectura propriei reviste. Abia trece stewardesa cu micul dejun, că cititorul de Kamikaze își trage iar prietenul de mînă și-i arată o pagină (undeva între 5 și 7), iar rîd împreună, iar pălăvrăgesc.
Asta am vrut să vă zic. Avionul a ajuns la timp și a aterizat perfect la Viena. Iar Kamikaze își merită sake-ul din plin: nu numai că i-a făcut pe triștii ăia de la Cațavencu, în luptă dreaptă, dar a mai și făcut doi oameni să rîdă. Sănătate!
P.S. Probele cu cetățenii din avion:
Un articol excelent aici, al unuia dintre cei mai inteligenți scriitori la ziar, despre birocrație. Poate prea inteligent pentru jumătate dintre comentatorii articolului, care nu au reușit să treacă de titlu. Și care, tocmai din cauza asta, ar trebui mutați în rezervații și izolați de orice tastatură. Nu-s cu nimic mai buni decît comentatorii de zosoisme. Atît că primii se dau pudibonzi iar cei din urmă nici nu știu ce înseamnă cuvîntul ăsta.
A trecut legea ANI, în sfîrșit. Într-o formă ceva mai întremată decît la anterioarele tentative. Și cu niște prevederi nou-nouțe geniale: sindicaliștii (liderii de sindicat, adică) vor trebui să-și declare și ei averile și, b) toți cei care completează declarații de avere vor trebui să menționeze dacă au contracte cu statul (prin firmele lor proprii sau prin cele deținute de familiile lor). Cred că angajaților la stat le va face o plăcere masochistă nebună să enumere, cu voce tare, viloaiele, conturile și gipanele șefilor lor de la sindicat sau să calculeze cît cîștigă politicienii din afaceri cu același stat care le-a tăiat lor, angajaților simpli, lefurile.