SOV i-a luat vreo două milioane de euro (adică atît a băgat Ghiță pînă acum în RTV) managerului asesoftist, iar zilele trecute i-a comunicat, destul de brutal, că nu mai are nevoie de serviciile lui. Mai exact, l-a dat afară, de facto, pe singurul om pe care se putea baza Ghiță: Sorin Enache. La butoane au ajuns eternii loiali Sorin Freciu și mai recent fidelul (pe bază de cardiologie) Adrian Ursu, acest ursuleț de casă al lui Vîntu. Desigur, secondați (sau patronați, cum vă vine mai ușor să vă uitați la poză) de inegalabilul Dragoș Nedelcu.
Practic, în acest moment, Ghiță este doar un băiat care, deși se duce zilnic pe la RTV, mai atrage atenția doar prin aia că e înalt. Dar nici asta nu o să mai țină mult.
Și, acum, întrebarea de un miliard de yeni: cu ce bani s-a întors SOV la RTV? Păi, poate v-a scăpat: cu banii făcuți pe bursă, din acțiuni ale Fondului Proprietatea. Adică mult cheș. Niște milioane, acolo, produse în ultimele două săptămîni.
A doua sursă de venituri pentru SOV și noul lui descălecat la RTV este fostul vameș Blaga de la Bihor. Care, după ce a bătut palma pentru stațiile Realitatea din Ardeal, a mai făcut o înțelegere cu Vîntu: să fie sprijinit pentru preluarea șefiei PDL, la congresul din mai. Și are cam 90% șanse, în ciuda dezvăluirilor recente despre șpăgarii din vămi. Dezvăluiri care nu apar la RTV, normal.
Ce complexă este viața, doamnelor și domnilor… (aceste puncte de suspensie exprimă melancolia pe care cetățeanul obișnuit, mai puțin metafizic, o simte cînd face această considerație adîncă). Mai zilele trecute, vă ceream ajutorul pentru un biet oengist cu mințile rătăcite. Dar uitam că viața asta complexă e chiar foarte complexă: bietul oengist nu e deloc biet, pentru că pe el îl iubește și susține un ditamai omul de stat. Iar pe omul de stat îl iubește și susține un ditamai turnătorul de stat. Iar toți trei îl necăjesc pe ditamai micuțul de partid.
Nu e așa că e complex?
Cum stăteam eu și mă gîndeam la ce mai face Videanu, acum că a rămas fără minister, fără comisii de licitație, fără contracte, fără coledzi de Guvern, am dat peste poza asta:
Și m-am gîndit să o public, că sigur se potrivește cu ultimatumurile politice pe care le dă în ultima vreme.
P.S. Orice asemănare cu Ali G este întîmplătoare și, oricum, răutăcioasă: păi, niciodată nu va face Ali G la box office cîte meleoarde poate face Adi V la Gov’s office.
Despre performanțele de duminică ale unor jurnaliști români în Egipt am scris aici. Despre motivele care duc la genul ăsta de producții a scris Călin Cosmaciuc aici. Și are dreptate, are foarte multă dreptate. Numai că, tocmai (și) din motivele invocate de Călin, mai bine nu trimiți pe nimeni acolo, dacă ești șef de redacție, decît să trimiți un om care se uită la televizor și transmite în România ce vede la Al Jazeera. Nu numai că e o risipă de bani, dar e complet inutil din punct de vedere al publicului: nu află nimic nou, nu rămîne cu o imagine corectă despre ce se întîmplă și nu are motive să se mai uite și a doua oară.
E cu totul altceva cînd un profesionist se ocupă de asta. Pentru că va ști cum să-și facă treaba chiar și cînd, la prima vedere, sînt prea multe piedici. Deci, dragi redacții, nu mai dați banii pe prostii, plătiți-le cursuri de jurnalism la copii!
Publicat aici și preluat aici, povestea statului debitor pentru creditele luate de Ghiță „Asesoft” de a bănci a determinat niște fini cunoscători ai fenomenului să se exprime despre cît de firească e procedura de a strînge statul de coițe cînd ai de luat bani de la el. Ceea ce, să nu mă înțelegeți greșit, nu e deloc rău, principial vorbind. De ce, însă, numai unii au astfel de instrumente mecanice (mă refer, desigur, la menghina testiculară în relația cu statul) e cu totul altă poveste. Despre care vă puteți face o idee citind, mai jos, explicațiile unui bancher care, după ce lucrat mulți ani într-o bancă mare finanțatoare de stat, la București, a ales să se mute la Viena, la o altă bancă.
Iată, deci, cum vede acest om menajul în trei dintre Asesoft, stat și bancă: „Situatia cu Asesoft nu e singulara, cei care au noroc de contracte babane cu statul arareori asteapta sa-si primeasca banii de la stat, ci mai degraba cesioneaza la banci creantele. Bancile inghit cu mare placere astfel de tranzactii ca deh, statul e considerat bun platnic si practic cu risc 0 (bun platnic cu bancile, mai putin cu furnizorii).
Spilul afacerilor de acest gen este ca in contractul comercial intre stat si furnizor sa fie permisa cesiunea de creanta, eventual aspectul acesta sa fie cuprins si in caietul de sarcini pe baza caruia s-a facut licitatia, pe baza careia s-a incheiat contractul. Alt spil este ca o cesiune de genul asta presupune o scontare a creantelor, adica pentru faptul ca isi primeste banii de la banca acum, firma primeste doar un procent (sa zicem 80%) din suma contractului cu statul, restul (sa zicem 20%) e ceea ce castiga banca pentru ca a finantat. Deci ca sa merite o astfel de tranzactie, furnizorul trebuie sa aiba preturile binisor umflate, astfel incat ceea ce-i ramane dupa ce imparte banii cu banca sa ii fie suficient (doct s-ar spune ca isi „include in pret costurile de finantare”).
Dezavantajul principal pentru stat este ca el plateste o finantare pe care el nu a contractat-o. adica in mod normal statul ar trebui sa ia un credit si sa-i plateasca lui Asesoft facturile, statul urmand sa-si achite datoria catre banca la un anumit termen. in situatia de fata insa, tot statul plateste, dar plateste un credit pe care l-a contractat Asesoft. Diferenta e ca cel contractat de Asesoft va fi intotdeauna mai scump (prin „includerea in pret a costurilor de finantare”) decat cel contractat direct de stat. „Avantajul” pentru stat este ca nu organizeaza 2 licitatii (una pentru furnizor, alta pentru finantator) ci o rezolva dintr-un foc, inghitind astfel si un cost de finantare mult mai mare.
Alt „avantaj”, in special la contractele incheiate direct cu ministerele sau municipiile, ar fi ca un credit contractat direct de catre ei e clasificat ca datorie publica (pe care cica incercam sa o tinem in frau) pe cand o datorie catre un furnizor (fie si cesionata catre o banca) ramane o datorie comerciala si deci nu e clasificata ca datorie publica.”
Nu e rău, recunoașteți. Invidioșilor!
Am citit transcrierea tiradei furibunde a lui Alistar împotriva motivării deciziei CCR de a-l scoate din CSM și m-au cuprins remușcarea și mila. Remușcarea că am scris, acum vreo doi ani, niște articole despre incompatibilitatea lui, despre semnăturile false – pe care le-a folosit ca să lucreze și la stat, și la ONG, simultan – , despre vanitatea de a-și lua limuzină cu număr de Ministerul Justiției cu „W” în frunte. Articole fără care, poate, azi nu am fi vorbit de cazul Alistar. Sau, hai, dacă vreți, articole fără care Agenția Națională de Integritate s-ar fi prins mai greu că Alistar doar mimează orgasmul civic în timp ce, de fapt, el caută febril în buzunarele de la spate ale societății niște portofele grase. Iar dacă vă întrebați de ce simt remușcare, o să vă spun că-s milos. Iar dacă mă întrebați de ce mi-e milă, o să vă spun că asta îmi trezește mie bolnavul. Orice bolnav. Mila. Iar Alistar e bolnav. În micul lui labirint îngropat la rădăcina ditamai ONG-ului mondial Transparency, Alistar, bietul, și-a construit o țară a minunilor în care o joacă în fiecare zi pe Alice care salvează țara de corupți cu ajutorul unor iepuri giganți și a unor pisici cu dantură de rechin și care crește pînă-n tavanul Palatului Victoria, în visele lui cele mai pufoase, sau se face mic cît un șoricel, la propriu, dacă-i cere Geoană (ori Felix, hai). În lumea asta a lui, Alistar joacă, în același timp, personaje care se urăsc de moarte (e și funcționar de stat, dar și oengist) și nu vede nimic în neregulă aici. Iar cînd e scos, de urechi, la lumină, urlă prin presă de parcă idolul lui ar fi Vadim, scena executării silite, dubla doi.
De fapt, e simplu.
Ba chiar banal și inuman.
Cînd pe lume există Euronews, CNN, Al Jazeera șamd, să trimiți, din România, o reporteră cu un aparat foto și un reporter care să transmită prin videotelefon (sau așa ceva) de la Cairo ce văd ei la televizor din hotel – în speranța secretă că vor fi atacați/răpiți cînd mai ies la o țigară pe străzi, ca să ajungă celebri în România – este cel puțin o naivitate din partea redacțiilor care au avut ideea. Pentru că, jurnalistic, treaba o fac alții. Comparați, de exemplu, această relatare și acest exercițiu de autoadmirație cu adevăratele reportaje din Cairo. Nu-s deloc greu de văzut diferențele. Dar, sigur, te poți întoarce de acolo cu niște poze reușite din acest concediu de muncă, plătit de la serviciu.
Ca necrofag, jurnalistul de care am să vă vorbesc e destul de bun. Ca orice necrofag, însă, poate hărțui și o pradă în agonie, dacă interesele i-o cer. Ca jurnalist, însă, necrofagul de care am făcut vorbire mai are de făcut niște upgrade-uri ca să merite titulatura. Mai ales pe partea de onestitate. Dar astea-s chestiuni periferice, nu de asta ne-am adunat noi aici. Ci ca să constatăm că acest tip, care poartă fraudulos legitimație de presă, e conștient de asta. Deci, are discernămînt. Bun, asta înseamnă că poate răspunde pentru tîmpeniile pe care le scrie. Ultima se intitulează „Cum fac alții presă”. Și ce descoperire face necrofagul? Că în presa străină (germană, de data asta) există niște cititori de presă românească, care pot compila decent niște informații și încropi un text cu ele, pentru publicul german. Care text, doar decent, e o relatare seacă și neutră despre o poveste penal-politică din România. Motiv suficient pentru necrojurnalist să se extazieze profesional și să ne lase să înțelegem că avem mare noroc cu nemții ăștia compilatori, că pe presa noastră proastă și ticăloasă nu ne putem baza. Ceea ce nu e chiar greșit. Dar e foarte de căcat cînd vine din tastele unui jurnalist care ar trebui să profeseze deștept și onest, nu doar să se dea impresionat cînd o fac „ăia de afară”. Pentru că, dacă doar de asta e în stare, nici măcar la Puterea (moștenitorul Gardianului, fițuica de wanker-i, milițieni texani) n-ar trebui să i se permită să scrie.
Un Sorin Ioniță în mare formă și un Cristian Ghinea la fel de bun ca de obicei.