„(în zilele precedente, rușinoase pentru Adevărul, refuzasem să apar cu vreun rând în ziar)”. Paranteza asta îi aparține crucișătorului gazetăriei românești. Apare într-un text publicat recent. Asta e definiția onoarei, conform autorului: refuzul de a scrie într-un ziar care se comportă rușinos. Disidența tacită. Ca în comunism: ciocu’ mic, că trece. Laser SF, frate! Doar că, în ’90, umplut de plumbi, Ceaușescu nu mai apărea cu sceptru la TV. Era libertate, puteau să apară ziare în care unii refuzau să scrie. Și refuzau să scrie indiferent de ce publicau acele ziare. Coaie, nene! Sigur, ținute acasă, între paginile unei cărți SF deschise rar, dar bune de prezentat după 20 de ani, presate și învelite într-un text de opinie dintr-o gazetă ținută artificial în viață de un mogul milos. Domnule crucișător, ne mai puteți prezenta și alte cazuri de disidență feroce, pe care n-ați exteriorizat-o pînă acum? Mai e vreun guzgan de care nu ați zis niciodată nimic pînă acum, pentru că nu a fost cazul? Nu vă fie teamă, pentru complicități de genul acesta a lucrat deja prescripția.
P.S. Îmi mai permit o întrebare, plecînd de la certitudinea ostentativă din acest paragraf: „Foarte puțini dintre zecile de mii de inși adunați în Piață în perioada de maximă expansiune se număraseră printre cele doar cîteva mii de români ieșiți inițial în stradă în decembrie 1989”. Întrebarea e: de unde știți că erau „foarte puțini”? Cum i-ați identificat? A fost un calcul personal sau l-ați împrumutat de undeva?
CTP, colegul Andon (Sergiu Andon!) și colegele Drăgotescu și Munteanu s-au pișat pe niște cetățeni care credeau că Ceaușescu murise. Se întîmpla acum 20 de ani, în Adevărul. Da, murise Ceaușescu, însă înviase Iliescu. Cu mineri cu tot. Din nefericire, cetățenii pe care s-au pișat CTP & co nu au avut același noroc cu minerii cum au avut cu jurnaliștii. Sigur, purtătorii de cașchete cu bec în frunte erau înarmați nu cu pix sau mașină de scris, ci cu bîte și cizme grele. Erau, deci, înarmați pînă-n dinți. Pînă-n dinții nefericiților și nefericitelor care le-au ieșit în cale. Dar au restabilit ordinea iliesciană, i-au pus la respect pe reacționarii ăia fioroși cu plete, ochelari și fustă.
Normal că măciucarii pixului din iunie ’90 și-au pus cerneală tipografică în cap, acum, după douăzeci de ani. Mai exact, le-a pus-o-n cap Patriciu, noul proprietar al Adevărului. Același Patriciu care (atunci cînd, în ’90, SF-istul amețit de CTP se lăsa manipulat cu gloria de-a scrie la gazetă, liber să se pișe pe victimele sălbaticilor din mine) era la fel de liber ca înainte de ’89 să se plimbe pe la emiri în scop arhitectural. Același Patriciu care a avut norocul să se afle la întîlnirea Securității cu politica fix atunci cînd s-a pus problema găsirii unui băiat care să preia o rafinărie, mai moca, așa, de la stat.
Poate nu sesizați mîrlănia ironiei: Patriciu, care era liber să se plimbe în străinătate sub nasul securiștilor, a cumpărat gazeta la care a început să scrie CTP despre golanii din Piața Universității, manipulat tot de securiști. Și, ca gest de maximă eleganță, Adevărul lui Patriciu se pișă acum pe CTP, îl pune la colț, îl arată cu degetul. Sub pretextul „exorcizării”.
Pe toți oamenii ăștia i-am plătit, într-un fel sau altul. Fie că au luat o rafinărie de la stat, fie că au luat niște publicitate de la stat, pe vremea cînd CET Govora făcea fericit orice director de vînzări din presa scrisă.
Oamenii ăștia au fost plătiți. Să presteze. Și au făcut-o. Unii cu talent. Asta e povestea lor. Povestea tîrfelor noastre triste. Numai că, spre deosebire de tîrfele triste ale lui Marquez, cine se îndrăgostește de tîrfele astea triste e un/o imbecil/ă.
P.S. Bogdan Chirieac și Melania Mandas Vergu au crescut în poala lui CTP la Adevărul vechi, al lui Tinu și Hrebenciuc. Primul e un foarte prosper și conspirat om de afaceri, care nu a ezitat să laude în Gândul, pe cînd mai scria acolo, marfa pe care o vindea statului; a doua e o demisă de la stat care și-a renovat casa pe banii UE, simulînd un proiect educațional.
Despre ce școală de presă vorbim, atunci? Sper să vă cărați cît mai repede, mineri ai gazetăriei, cu tot cu tarele voastre securistice care v-au intrat în oase.
Ministrul Vasile Blaga (ca membru al cabinetului Boc 1) știa încă de la începutul lui 2009 că sîntem în căcat pă partea economică, vorba lui Gigi B. Cu toate astea, guvernul din care făcea parte Vasile nu a considerat necesar să facă ceva ca să ne salveze de falimentul de care ne apropiem. Acum, Vasile regretă. Pur întîmplător, pentru că guvernul Boc 1 nu a considerat necesar să ia măsuri dure, Traian Băsescu a cîștigat alegerile prezidențiale. Total întîmplător, pentru că Băsescu a cîștigat alegerile prezidențiale, Vasile nu numai că și-a păstrat postul de ministru, ba chiar s-a ales cu un portofoliu și mai interesant: în loc de Dezvoltare, a ajuns la Interne. Complet întîmplător, postul ăsta de ministru i-a garantat ginerelui lui niște contracte cu statul, mai precis cu instituții subordonate altor doi miniștri PDL (Berceanu și Videanu). Care și ei știau, ca tot guvernul Boc 1, încă de la începutul lui 2009, că sîntem în căcat pă partea economică. Mă rog, nu toți sîntem în căcat, ci numai cei care nu au socri miniștri.
Așadar, că tot nu am înțeles: de ce, Vasile, de ce nu ați luat voi, miniștrii cabinetului Boc 1, măsurile alea care să salveze țărișoara? Iar dacă cineva v-a împiedicat să o faceți, de ce nu v-ați dat demisiile? De ce nu ați urlat că patria e sabotată? Da, știu, pentru că erau trei motive întîmplătoare care vă și te împiedicau.
Cel mai pasionant joc al ultimelor luni, numit „Fisc și zero” (adică zero sau cît mai aproape de zero taxe plătite Fiscului), în care se înfruntă statul cu „o parte a presei” (vorba lui Bombo), trece la a doua etapă. Prima s-a consumat cu succes la grupul lui SOV, iar acum e în faza prelungirilor (și se va tranșa la penalty-uri, pe terenul DNA). A doua e în faza de stretching pe marginea terenului. Echipa gazdă va fi, de data asta, concurenta directă a Realității și are nume de cod „Felix și zero” (tot pentru că taxele către stat tind spre zero). Echipa vizitatoare, favorită în acest meci, este tot Fiscul. Să ne așteptăm, deci, la goluri financiare de kinogramă, accidentări contabile dureroase și tribune de talk show furibunde, cu strigături și urări de peluză.
P.S. Dar unde dragoste e, ce mai contează contactul fizic, fie el și brutal?
Sau cum să te prinzi care-i cea mai mișto plajă la Marea Neagră. E simplu: te duci într-o călătorie în jurul lacului rusesc, scrii și pozezi ce vezi. Le pui pe toate la un loc, căci Marea Neagră nu-i a mea, nu-i a voastră, ci a urmașilor urmașilor urmașilor, acum și în vecii internetului.
Ștefane, să-mi spui la întoarcere dacă Elenele lor de la Turism sînt la fel de blonde ca a noastră. Iar de la Petruț mă aștept să le și pozeze.
Dan Andronic, omul care i-a epuizat financiar pe premierii Năstase și Tăriceanu cu consultanța lui mică, dar vioaie – și acum face același lucru cu Boc – , și-a găsit o pasiune pentru timpul liber: Sorin Oprescu. Într-un acces de justițiar, Dănuț a demascat o campanie împotriva chirurgului care administrează Bucureștiul prin malpraxis. Argumentele lui Andronic sînt corecte: așa-zisa dezvăluire a EvZ e un fonfleu. Cu adevărat nasoale sînt alte chestiuni referitoare la contractele pentru separatoare de trafic. Și, totuși: de ce îl sprijină, public, Dan Andronic pe Oprescu? De ce Dan Andronic invocă, drept autori morali ai campaniei anti-Oprescu, asfaltatorii, cînd asfaltatorii sînt, în majoritate, la fel de portocalii ca Boc? Iar Boc este tocmai premierul consiliat acum de Andronic. Ce nu se leagă aici?
Se pare, spun surse, că va fi înmormîntat la Bellu. Să sperăm că textul de pe cruce nu va fi după dictarea lui Marean, ca să nu sufere și eternitatea care este.
De cînd Cornel Ivanciuc s-a întors în redacția AC, paginile revistei au redobîndit aerul ăla fetid de anii ’90, ca un perete de bloc cenușiu, comunist, mînjit din loc în loc de inscripții scrise apăsat cu vopsea roșie care ia forma unor acronime-fetiș: KGB, FSB, CIA, SRI, DIE etc. Mă rog, treaba lor, probabil au constatat că securistoizii care-i citeau pînă prin iulie 2006 au renunțat la a-i mai cumpăra și, pentru că tot le dispar cititorii ca la balamuc, au decis să-i recupereze pe nostalgicii de servicii. Măcar pe ăia. Cum ziceam, treaba lor. Cum tot treaba lor e să gestioneze relațiile interne din redacție. De exemplu, pe cea dintre Ivanciuc și PAH. Cel din urmă, acum vreo patru ani, se declara dezamăgit (ca să fiu politicos) de cel cu care acum e (iar) coleg. Din motive de integritate. Morală (zic și eu vorbă proastă).
P.S. PAH-ule, dacă citești textul ăsta azi, înainte de ședința voastră de sumar de la ora 11 AM (la care te vei întîlni cu Ivanciuc), fă-te că nu observi. Oricum nu-l vor da afară, a doua oară, pe distinsul tău coleg integru.
P.P.S. A, încă ceva, PAH-ule, apropo de colegii tăi: nu sta prea aproape de o anumită colegă, de care acum nu te poți despărți nici măcar amar (decît dacă-ți dai demisia). Acu’, asta e, dacă ai făcut pactul cu lipsa de integritate, trebuie să-l faci și pe cel cu impostura.
După ce am descoperit că în zona virtuală a trustului Realitatea există și școlărițe care confundă bastonașele de pe caietul dictando tip II cu textele de opinie, am constatat că în același trust există și autoare rezonabile. Care au preluat puterea editorial-matriarhală și au pus-o de un multiblog feminin. Din ce-am observat, la o privire fugitivă, de critica de moravuri se ocupă această autoare. Sînt foarte curios ce părere are distinsa colegă de poșetele junioarei ministrului Economiei. Din punct de vedere estetic-bugetar, desigur.