Peste o știre interesantă de ieri s-a trecut fără prea multe comentarii. E știrea care spune că Traian Băsescu s-a întîlnit cu cei propuși de Ponta & Cazanciuc (și avizați pozitiv in corpore de CSM) pentru șefiile de parchete (PG, DIICOT, DNA). Întîlnirile, mai zice știrea cu pricina, ar fi avut rol evaluator: președintele a dorit să facă o analiză personală a procurorilor pe care urmează să-i numească sau nu ca șefi de parchete (sursa).
Mă miră că nu am văzut critici la adresa președintelui, pe următorul raționament: păi, dacă i-a evaluat și avizat deja CSM, de ce mai face asta și președintele? Desigur, aceste critici, chiar dacă nu au fost făcute publice, există. Dar chiar și dacă nu ar fi un proces de intenție, întrebarea rămîne și e legitimă: de ce a ales Traian Băsescu să-i evalueze și personal pe procurori? Răspunsul e unul simplu: președintele nu are încredere în CSM. Nu în chestiunea numirii șefilor de parchete, cel puțin.
De ce nu are președintele încredere în CSM? A spus-o tot Traian Băsescu, pe 4 aprilie, atunci cînd a explicat de ce a refuzat propunerile făcute de Mona Pivniceru (printre refuzuri, același mediocru Tiberiu Nițu, propus din nou de Ponta). Iată ce a spus atunci Băsescu: „Legea stabileste clar raspunderea unor politicieni: ministrul Justitiei si presedintele. Tocmai de aceea avizul CSM e consultativ, nu e obligatoriu, pentru ca in momentul in care a semnat decretul de numire pe functie presedintele isi asuma raspunderea pentru desemnare si nu are scuza „nu merge cu lupta impotriva coruptiei, dar daca asa a iesit din concurs….”. (…) Stia (Mona Pivniceru – n.m.) ca indiferent de avizul CSM voi respinge cei doi procurori, nu indeplineau un criteriu fundamental, asumarea raspunderii de catre ministru„. (sursa)
Așadar, Traian Băsescu e consecvent cu ce a spus acum o lună: PENTRU CĂ numirea procurorilor TREBUIE (conform legii) asumată de ministrul de Justiție și de președinte, președintele NU poate ține cont de evaluarea CSM (care, conform legii, nu-și asumă nimic, ci lucrează cu marfa clientului – iar cleintul e ministrul Justiției). Or, pe cale de consecință, dacă evaluarea CSM nu contează, președintele trebuie să-și facă propria evaluare, tocmai pentru că își asumă numirile.
Și mai e o declarație a lui Traian Băsescu, care tranșează definitiv problema: „In motivatie (cea de respingere a lui Irimie & Nițu – n.m.) am tinut cont de acest punct de vedere (netransparența procedurii și neasumarea de către Pivniceru – n.m.), nu de avizul CSM” (sursa)
Ceea ce, pe scurt, înseamnă două lucruri:
1. avizele date de CSM nu fac nici cît o ceapă degerată pentru președinte;
2. președintele poate să nu țină cont de unele avize pozitive ale CSM si să NU numească un procuror (Nițu, de exemplu, cel mai bizar dintre cei avizați pozitiv), dacă în urma evaluării personale reiese că omul nu poate fi „asumat”.
Etichetă: aviz
Procurorii CSM s-au făcut de căcat, cum era de așteptat, cînd l-au spălat pe Nițu ca să-l poată aviza pozitiv pentru șefia Parchetului General (vezi motivarea). Prin comparație, acum vreo cinci ani, cînd s-au limitat la formulele standard ale limbii de lemn cesemiste, a ieșit ceva mai decent (aici e avizul din 2008, mai jos un fragment relevant) și, culmea, nu s-a mai opărit nici un purist că penibilul (că de penibil e penibil în mediocritatea lui, nu e nici o îndoială) Nițu îi devenea adjunct profesionistei fără cusur Kovesi.
P.S. În atenția tuturor întristaților de jalnica prestație a CSM: „Nu, eu îmi menţin punctul de vedere: ministrul Justiţiei propune, CSM face interviuri, dă un aviz, apoi preşedintele decide, potrivit legii pe care am iniţiat-o în 2005. Sunt consecventă şi o susţin în continuare, pentru că este foarte importantă răspunderea individuală. Lumea trebuie să ştie că eu, Monica Macovei, l-am propus pe Daniel Morar şi că dna Pivniceru îl propune pe succesorul acestuia. Ministrul trebuie să-şi asume răspunderea pentru numirea procurorilor-şefi şi pentru ceea ce vor face aceşti oameni. Fiecare partid ar trebui să numească în funcţia de ministru al Justiţiei oameni care chiar să dorească procurori care să-şi facă treaba imparţial. În multe ţări numirile magistraţilor le face ministrul Justiţiei. De exemplu în Germania, ministrul Justiţiei este un om politic şi numeşte şi judecători şi procurori, dar nu se întâmplă ca aceste numiri să fie viciate, iar acei oameni să nu-şi facă treaba. Aş vrea să ne îndreptăm spre aceste reguli democratice, iar una dintre cele mai importante este răspunderea” (Monica Macovei, 1 octombrie 2012 – sursa).
Uitați-vă pe CV-ul Oanei Schmidt Hăineală (mă rog, o cheamă și Andrea – da, cu un singur „e”, nu cu doi, ca să poată merge și în Italia, ca bărbat) – despre care am scris aici – și apoi gîndiți-vă: ce să fi avut așa de special Onuța de a chemat-o, în mai 2007, ministrul Chiuariu (da, penibilul ăla cu idei cretine despre cum se fac legile) să lucreze în Ministerul Justiției? Dar în 2009, ce stea avea în frunte Andrea (cu un singur „e”) de a chemat-o Dan Nica (unul din cei mai sulfuroși și unși cu toate alifiile pesediști), pe atunci vicepremier, să-l consilieze la Guvern? Ei, ce credeți?
Dar despre actualul ministru al Justiției, Robert Cazanciuc, ce răspuns v-ați da dacă v-ați întreba cum a supraviețuit sub multe guvernări la Externe? Sau dacă v-ați întreba cum a ajuns procuror la Parchetul General pe model Ponta, după numai trei ani (nu opt, cum cerea legea!) la cel mai de jos parchet (sursa)?
Dar Kovesi de ce credeți că a ajuns la Bruxelles, pe semnătura lui Ponta, iar acum se întoarce ca șefă de Parchet?
Și ar mai fi niște cazuri, nu multe, poate cît degetele de la mîinile a cinci, hai, șase oameni. Iar degetele astea pot strînge foarte tare, uneori, chiar și de gît. Alteori, închise în căuș, compun un pumn de toată frumusețea. Sau chiar mai mulți. Care, dacă-s bine țintiți, doboară orice le stă în cale.
Azi, la CSM, ați văzut, de fapt, puterea unui astfel de pumn. Iar în rolul fiecărui deget din pumn a stat cîte un băiat sau o fată de sistem: un cazanciuc, o hăineală, o kovesi, o bică, un nițu.
Mii de procurori și judecători din țara asta nu au văzut vreun minister nici măcar pe dinafară, darmite să fie detașați în Executiv să lucreze alături de politicieni. Cîteva zeci de magistrați, însă, infiltrați strategic prin parchete și instanțe, s-au integrat în „sistem”. Cum altfel vă explicați că ajunge ministru al Justiției unul precum Cazanciuc iar șefă la CSM una ca Hăineală, mai preocupată de slujbe în Guvern și studii de securitate decît de anchete penale? Iar cînd le vine vremea, băieții și fetele astea prestează. Pentru „sistem”.
Președintele Traian Băsescu a fost în direct la TVR 1, miercuri seară. Printre altele, a spus: „Va trebui sa vedem care sunt solutiile sa protejam oamenii de abuzurile procurorilor, judecatorilor. Evolutiile ne arata ca atunci cand e vorba de controlul presedintelui sau al Parlamentului, acesta nu are dreptul sa mai fie doar formal, trebuie sa fie un filtru, in care sa-i spui domnului procuror „Imi pare rau, dar mai vino cu ceva, pentru ca nu ma satisface ce ai scris aici. Ce mi-ai anexat la rechizitoriu nu-i suficient”. Am considerat un act formal avizul presedintelui. Parlamentul va trebui sa fie foarte atent la avizele pe care le da si sa ceara procurorilor sa documenteze corespunzator un dosar in care cer anchetarea, arestarea unui demnitar al statului. 50% nivel de eroare la dosarele de mare coruptie; prea mult”. (sursa)
Ce ne propune nouă președintele? Ca puterea judecătorească (e vorba de DNA, ca să fim exacți) să fie controlată, direct, fără menajamente, de cea legislativă. Adică un fel de democrație nord-coreeană (ați sesizat, sper, gluma subtilă).
Dar cînd vine această idee a președintelui? Taman după ce acesta a propus o prelungire a șederii lui Daniel Morar la șefia DNA, ca garant al seriozității României în fața UE (declarația completă).
Dar cine e acest președinte care cere ca Parlamentul să încalece Justiția? Același om care, ca deputat, și-a dat demisia în aprilie 1996 (deci a renunțat la imunitatea parlamentară pe care acum o impune, apăsat) pentru a fi cercetat în dosarul „Flota”? Da, e fix același și încă mîndru de asta, dacă pomenește isprava inclusiv în CV-ul oficial de pe site-ul Președinției.
La o altă scară, ce a făcut președintele Băsescu în seara asta e ca și cum președintele Obama s-ar fi apucat, la oră de maximă audiență, să-l zgîlțîie pe procurorul care l-a anchetat pe DSK. Care procuror, dacă ați omis întîmplarea, și-a retras acuzațiile. Totuși, Obama a ratat, iată, un bun prilej să facă niscaiva ordine în sistemul american de justiție (care l-a „distrus” pe DSK) cu ocazia asta. Băsescu, însă, a fructificat ocazia cu brio (sper că ați sesizat, iarăși, ironia fină).
Să fim serioși: e vreun om sănătos la cap care, după sutele de articole de presă despre Adrian Năstase, să mai creadă că Bombo e cinstit doar pentru că a fost achitat într-un dosar? Nu, nu există un astfel de om, așa cum nu există nici un om care să creadă că DSK, deși declarat nevinovat de justiția americană, ar fi vreun călugăr abstinent care-și petrece zilele și nopțile numai în rugăciune.
S-a enervat Traian Băsescu atît de rău încît să dea cu DNA de pămînt că a fost Năstase achitat? Sau, în vorbele președintelui, că a fost distrusă cariera omului politic Adrian Năstase (declarația completă, de aici: „Conform legii, nu raspunde niciodata procurorul sau judecatorul pentru distrugerea carierei unui om politic sau unui om oarecare. Asta ma indreapta tot mai puternic catre ideea unei discutii cu majoritatea parlamentara si sa nu oprim raspunderea magistratilor numai la raspunderea disciplinara”)?
Să fie vorba de același Adrian Năstase despre care Băsescu spunea, în 2004, că e sinonimul corupției?
Bizar discurs, bizară coincidență (acum 22 de ani, pe 21 decembrie, un alt președinte spunea alte prostii). Bine că s-a terminat spațiul de emisie la TVR și nu s-a ajuns la pensii. Pentru că, exact ca acum 22 de ani, o sută de lei în plus ar fi fost mare lucru.