Azi, la 14.17, primesc un SMS: „***** Bank: va informam ca figurati cu debite restante aferente cardului dvs. de credit. Va rugam efectuati plata! Tel.: 021455XXXX”.
Sun la numărul ăla, normal. Îmi răspunde o operatoare (cum altfel?), pe care o informez politicos că taman ce am plătit săptămîna trecută toate ratele la care m-am înhămat ca să am un motiv zilnic să vin la muncă. La fel de politicoasă, operatoarea îmi confirmă că am plătit, dar mă și anunță că am plătit mai puțin cu… cu… Ei? Nu, n-o să ghiciți niciodată: cu UN LEU! Da, 1 leu. Nou, 1 RON.
„Și ce-o să mi se întîmple acum?”, îngaim, gîtuit, covîrșit de culpa financiar-bancară de a fi dator UN LEU. „O să vi se pună penalități de întîrziere și, dacă nu plătiți în 30 de zile, intrați în biroul de credite (sau așa ceva; oricum, ceva nasol, în care dacă intri nu mai poți lua alte credite – nota mea)”, răspunde operatoarea.
Nu vă mai spun că, atunci cînd am plătit mai puțin cu UN LEU, funcționara de la bancă îmi spusese că suma minimă de plată era mai mică cu vreo 30 de RON decît am plătit de fapt, nicidecum mai mare; că operatoarea m-a certat puțin că nu mă uit pe extrasele primite acasă, în plic, de la bancă, ca să știu cît să plătesc; că de aproape patru ani plătesc cu religiozitate, lunar, fără nici o întîrziere, vreo trei sute de euro lunar la aceeași bancă. Important e că sînt dator la o bancă cu UN LEU. Nou.