Înainte de orice, cîteva precizări foarte necesare:
– Mircea Geoană a greșit/gafat politic de multe ori și asupra sa au planat și acuzații de corupție (vezi cazul finanțării campanie prezidențiale din 2009), dar acestea nu au fost dovedite;
– Marian Vanghelie este un politician dubios, cu o avere imposibil de justificat, suspectat de corupție (necondamnat, totuși, pînă în prezent), cu moralitate de euglenă verde și un ales local (primar) cu mandate cîștigate prin pomeni social-electorale și performanțe edilitare negative;
Etichetă: jurnalism
Cunosc niște oengiști. Unii sînt simpatici, chiar respectabili. Unii dintre ei sînt chiar foarte buni profesioniști: care pe justiție, care pe politici publice etc. Cu vreo cîțiva dintre ei am încercat, în ultimii ani, să pun la cale proiecte jurnalistice finanțate din alte surse decît ale „mogulilor”. Cu foarte puține excepții, cazuri izolate, am eșuat. De ce? Pentru că, mi-au spus oengiștii, ba UE nu finanțează jurnalism, ba America are alte priorități, ba nu prea sînt bani nicăieri, ba proiectul nu poate fi susținut decît pe termen foarte scurt, ba aia, ba ailaltă.
Despre performanțele de duminică ale unor jurnaliști români în Egipt am scris aici. Despre motivele care duc la genul ăsta de producții a scris Călin Cosmaciuc aici. Și are dreptate, are foarte multă dreptate. Numai că, tocmai (și) din motivele invocate de Călin, mai bine nu trimiți pe nimeni acolo, dacă ești șef de redacție, decît să trimiți un om care se uită la televizor și transmite în România ce vede la Al Jazeera. Nu numai că e o risipă de bani, dar e complet inutil din punct de vedere al publicului: nu află nimic nou, nu rămîne cu o imagine corectă despre ce se întîmplă și nu are motive să se mai uite și a doua oară.
E cu totul altceva cînd un profesionist se ocupă de asta. Pentru că va ști cum să-și facă treaba chiar și cînd, la prima vedere, sînt prea multe piedici. Deci, dragi redacții, nu mai dați banii pe prostii, plătiți-le cursuri de jurnalism la copii!
Cînd pe lume există Euronews, CNN, Al Jazeera șamd, să trimiți, din România, o reporteră cu un aparat foto și un reporter care să transmită prin videotelefon (sau așa ceva) de la Cairo ce văd ei la televizor din hotel – în speranța secretă că vor fi atacați/răpiți cînd mai ies la o țigară pe străzi, ca să ajungă celebri în România – este cel puțin o naivitate din partea redacțiilor care au avut ideea. Pentru că, jurnalistic, treaba o fac alții. Comparați, de exemplu, această relatare și acest exercițiu de autoadmirație cu adevăratele reportaje din Cairo. Nu-s deloc greu de văzut diferențele. Dar, sigur, te poți întoarce de acolo cu niște poze reușite din acest concediu de muncă, plătit de la serviciu.