Sînt puțin surprins că prostul la care mă refer azi nu știe cu goagălul mai mult decît știu Vanghelie sau nea Traian, de exemplu (cel din urmă e promotorul modelului de învățămînt susținut de chelneri și tinichigii), îl credeam ceva mai rafinat. Dar nu, m-am înșelat. Ultima oară cînd a folosit goagălul, prostul a tastat numele meu. După ce apăsat, furibund, ENTER, o nouă lume i s-a deschis în față. Și a aflat, astfel, că m-am născut. Asta cred că l-a năucit. După ce și-a revenit, cu un pet de bere de cinci litri adăpostit la umbra unor damigene de boască, a mers mai departe. A doua informație care i-a zdruncinat existența a fost că m-am născut la Pașcani. Asta a fost cît pe ce să-l doboare, nu a mai fost în stare nici să-și toarne bere în recipientul lui favorit de plastic în care fusese odată iaurt și, mai apoi, mîncare pentru pisici. Așa că a băut direct din petul burduhănos, împroșcînd cu spumă tastatura. A rîgîit prelung, apoi și-a încleiat degetele pe claviatura trăsnind a sucuri gastrice și și-a spus: „Acum e momentul, acum!”. Și s-a pus pe scris. În intervalul scurt pe care-l mai avea la dispoziție pînă să spargă masa cu capul din ce în ce mai greu, a produs un text pe blog. A strecurat, la cîteva fraze, cîte un orășel vecin cu Pașcaniul (pe ăsta deja îl pusese în titlu), ca argumente irefutabile pentru nimicnicia mea. A revenit, din cînd în cînd, la goagăl, de unde a aflat că, prin liceu și puțin după, am colaborat la o gazetă locală (Orizont) și am fost redactor-șef la un lunar (Acces). A juisat colosal, bălind pe singurul maiou curat (cel cu care mergea de obicei la bibliotecă să consulte cataloage de blazoane și heraldică, singurul lucru care-l mai scotea din depresie după ce nu mai primea bere nici pe datorie la colțul din chioșc), apoi a tranșat problema: mi-am ascuns trecutul! Nu am menționat în CV că am scris pentru publicațiile invocate! Ahaaaa, deci mi-e jenă, mi-e rușine! Sînt un prefăcut și un impostor!
Nu pot să nu-i dau dreptate! Trec, totuși, peste fantezia prostului care își închipuie că ar fi vreodată în situația să aibă acces la CV-ul meu și repet: da, are dreptate! Mi-am ascuns trecutul rușinos. Dar fac completările de rigoare acum, cuprins de remușcări:
– prin școala primară, mi-a fost publicat un text despre copii și reguli de circulație, premiat la un concurs care nu mai știu cum se chema; vă implor să mă iertați, dar nu-mi mai aduc aminte numele publicației (totuși, îi cumpăr o săniuță la șip prostului dacă face cercetări și află);
– în gimnaziu și liceu am fost colaborator al revistei școlare Zenit, unde publicam versuri și traduceri;
– tot în liceu am dat niște interviuri pentru TVR Iași (da, prostule, au venit oamenii ăia cu o cameră de luat vederi pînă la Pașcani, dacă vrei amănunte, cred că era prin clasa a IX-a; dar nu mai țin minte pentru ce emisiune);
– în facultate (Filosofie la Iași), am scris pentru revista Contrast (sper că ăsta e numele); îmi amintesc de un singur text care se referea la „kairos” (search it on google, you stupid! but try „kai(e)ros”, then press ENTER);
– tot în facultate (prin 2000, cred), am inventat revista lunară Acces; a trăit cam cinci numere, apoi nu m-am mai ocupat eu de ea; conținea interviuri cu scriitori, critici literari, artiști plastici, profi de pe la Filosofie;
– după 2005 am colaborat cu Financial Times, Deutsche Welle, ARD, TSR, diverse organizații internaționale de jurnalism (search it on google, you stupid!).
Prostule, ce ai citit mai sus e în afara CV-ului meu, ăla pe care l-ai cules tu de pe goagăl. Îți promit că, din cînd în cînd, o să încerc să-mi amintesc dacă nu am ratat ceva. Dacă da, o să fac completări. De toate cele de mai sus mă rușinez și admit că, în meschinăria mea, n-am avut chef să rămîn la Pașcani doar ca să te bășești tu fericit că nu ești nevoit să mă cauți pe goagăl.
P.S. Prostia, dragă prostule, te-ar fi înnobilat dacă te-ai fi rezumat la ea. Dar tu ești genul ăla de mîncător de căcat care mai și regurgitează, apoi înghite din nou. După cum îți spuneam acum o vreme.
P.P.S. Am scris un text și în Dilemateca, acum mi-am amintit. Rămîne cum am stabilit.
Etichetă: PAH
De cînd Cornel Ivanciuc s-a întors în redacția AC, paginile revistei au redobîndit aerul ăla fetid de anii ’90, ca un perete de bloc cenușiu, comunist, mînjit din loc în loc de inscripții scrise apăsat cu vopsea roșie care ia forma unor acronime-fetiș: KGB, FSB, CIA, SRI, DIE etc. Mă rog, treaba lor, probabil au constatat că securistoizii care-i citeau pînă prin iulie 2006 au renunțat la a-i mai cumpăra și, pentru că tot le dispar cititorii ca la balamuc, au decis să-i recupereze pe nostalgicii de servicii. Măcar pe ăia. Cum ziceam, treaba lor. Cum tot treaba lor e să gestioneze relațiile interne din redacție. De exemplu, pe cea dintre Ivanciuc și PAH. Cel din urmă, acum vreo patru ani, se declara dezamăgit (ca să fiu politicos) de cel cu care acum e (iar) coleg. Din motive de integritate. Morală (zic și eu vorbă proastă).
P.S. PAH-ule, dacă citești textul ăsta azi, înainte de ședința voastră de sumar de la ora 11 AM (la care te vei întîlni cu Ivanciuc), fă-te că nu observi. Oricum nu-l vor da afară, a doua oară, pe distinsul tău coleg integru.
P.P.S. A, încă ceva, PAH-ule, apropo de colegii tăi: nu sta prea aproape de o anumită colegă, de care acum nu te poți despărți nici măcar amar (decît dacă-ți dai demisia). Acu’, asta e, dacă ai făcut pactul cu lipsa de integritate, trebuie să-l faci și pe cel cu impostura.