Bolșevicul Iliescu se va pișa pe noi și din mormînt

La 25 de ani de la „Duminica orbului” care l-a făcut președintele Românei cică „democratice”, tovarășul Iliescu (țuțerul tovarășului Ceaușescu pînă prin anii ’80, cînd Moscova l-a trimis într-o confortabilă disidență ca să-l pregătească pentru preluarea puterii după căderea Împușcatului) ne-a făcut o aroganță tuturor.

Și a publicat pe propriul blog un text șfichiuitor în ironia lui de politruc situat deasupra fraierilor statistici numiți, îndeobște, „cetățeni” (aici). Principalul argument al tovarășului Iliescu este că el, în tulburii ani ’90, a avut dreptate în mai tot ce a decis pentru România, dar noi eram prea proști să ne dăm seama atunci. Însă, iată, acum, după un sfert de veac, tovarășul ne rînjește în față cînd realitatea îi confirmă geniul de lider. Iată pasajul relevant: „Când am arătat pericolele lui ”restitutio in integrum”, un cor de proteste s-a auzit până la cer: ”Bolșevicul Iliescu nu vrea să dea înapoi casele furate de ai lui!” Culmea e că mă înjurau și aceia dați afară din casele revendicate de mafia imobiliară, pe umărul căreia plângeau! Acum vedem că totul a fost premeditat, că jurnaliști și formatori de opinie, intelectuali publici, oameni puși să apere legea, au fost plătiți de mafie, pentru a-și atinge obiectivele, și pentru a fura cu acte în regulă sume uriașe din bani publici. În schimb eu eram ”bolșevic”, pentru că mă opuneam jafului premeditat! Același cor de bocitoare plătite mă înjura și când atrăgeam atenția asupra pericolului reprezentat de destructurarea sistemului de administrare a fondului forestier. ”Bolșevicul de Iliescu nu vrea să ne dea pădurile înapoi!” Acum plângem după păduri, și admirăm munții cheliți de vegetație! Să amintesc și de pledoaria mea pentru păstrarea unui sector public semnificativ în economie, mai ales în sectorul bancar, în energie și în alte zone, monopol natural. ”Bolșevicul de Iliescu, nu vrea capitalism!” Acum avem capitalism. Și nu ne place? Parcă ieri a fost ieri momentul în care eram apostrofat chiar și de muncitori și de sindicate, care vroiau musai privatizarea fabricii lor, spre pildă. Fabrică luată de un capitalist de bine, rasă de pe fața pământului, și transformată, ca multe altele, în afacere imobiliară. Dar nimeni nu-i vinovat, în afară de ”bolșevicul” de Iliescu! Care nu vrea privatizare!„.
Ce ne spune tovarășul Iliescu, de fapt? Că românii, în ’90, erau doar niște idioți frenetici și bezmetici care voiau libertate neîngrădită și capitalism fără limite, dar nu înțelegeau nimic nici din primul concept, nici dintr-al doilea.
Evident, adaugă tovarășul Iliescu, soluția potrivită era cea pe care-o propunea el: un comunism ceva mai soft, dar cosmetizat sub numele de „democrație”, un etatism încă puternic, în care oamenii muncii de la orașe și sate să lucreze încă în fabricile, uzinele și pentru pămînturile statului autoritar, să locuiască în locuințele statului paternalist și să facă picnicuri numai lîngă panourile care vorbeau despre „aurul verde” care să fi fost tot al statului, integral.
Firește, pentru proștii nostalgici ai comunismului, pentru ignoranți, pentru needucați și pentru dezabuzați de democrația noastră sălbatică de jaf, teoria tovarășului Iliescu este seducătoare, e confortabilă. Dar, în esență, este o porcărie, este un sofism, este o capcană logică și o mizerie de politruc comunist care nu pricepe nimic din cum funcționează cu adevărat o democrație.
Să o spunem din capul locului: tovarășul Iliescu nu a fost capabil să schimbe nici o nuanță ideologic comunistă din capul și din sufletul lui, a rămas același activist de partid comunist școlit la Moscova și după ’89 și va muri crezînd în etatismul de stînga fără viitor și fără speranță. Tocmai de aceea, nu numai între ’90 și ’96, dar chiar și între 2000 și 2004, tovarășul Iliescu nu a fost în stare să determine schimbarea nici unei instituții esențiale din statul român. Iar greșeala originară a fost în ’90, cînd tovarășul Iliescu, președinte al republicii democratice România, a lăsat aceiași politruci comuniști în funcții cheie și a perpetuat același sistem administrativ comunist într-o țară care avea nevoie urgentă de o schimbare din temelii. Avea nevoie de o schimbare de mentalitate, de o schimbare administrativă, de o schimbare politică. Tovarășul Iliescu a greșit în tot iar căcatul în care sîntem acum trebuie să-i fie imputat în cea mai mare parte: România nu a rămas fără păduri și fără industrie pentru că proprietățile au fost retrocedate și întreprinderile privatizate, ci pentru că statul tovarășului Iliescu nu a fost în stare să adapteze administrația noii realități, mai puțin controlate de stat. Sau, altfel spus, tovarășul Iliescu a permis un furt pe scară largă. Dar de data asta nu mai era furtul mic al cetățeanului oprimat de comunism pînă în ’89, de data asta era vorba de furtul masiv al cîtorva foști aparatcici (și al urmașilor lor) care transfera, practic, mare parte din avuția care fusese a statului comunist în cîteva buzunare și conturi private. Păi, ce dracu’, doar era democrație, nu? Deci, capitalul trebuia acumulat cumva, nu?
Dar tovarășul Iliescu se pișă pe noi, chiar și la 25 de ani de la „Duminica orbului” și va continu să o facă și după ce va fi mort, cînd ne va rînji în continuare în față dintr-un mausoleu în care (în capul lui, cel puțin) va continua să trăiască, îmbălsămat, ca Lenin.
P.S. Ca să vedeți că totul e și mai trist decît atît, să spunem că doi dintre copiii de casă ai tovarășului îi duc moștenirea mai departe din funcții publice grele: Ionuț Vulpescu, cărătorul de servietă al tovarășului, este ministru al Culturii (!), iar Corina Crețu, cărătoarea de agendă a tovarășului, este azi comisar european (!!).