Alegătorul pesedist sau tristețea slugii înșelate

Da, și o slugă poate fi înșelată. Da, și unei slugi i se poate promite că, dacă se preface că va crede toate tâmpeniile îndrugate de către stăpân, va primi mai multă mâncare. Sau poate un rând nou de haine. Ori poate o zi liberă pe lună, în care să nu muncească.

E de discutat dacă o slugă, legată fără speranță de stăpân, are, practic, vreo șansă să creadă altceva în afara balivernelor pe care i le îndrugă tătucul. Eu aș zice că nu, că orice târg îi e propus unei slugi de către stăpân nu e decât o formă perversă de sadism. Sluga, prin definiție, ascultă și se supune. Iar dacă nu ar mai face asta, nu ar mai fi slugă. Dar asta ar presupune ca sluga să se răscoale când e prea mult.
Dar când e prea mult? Când crede sluga care-și votează stăpânul că s-a depășit o limită? Că s-a încălcat un târg, o înțelegere? Când salariile nu cresc așa cum se promisese, ba mai și scad? Când la fel se întâmplă și cu pensiile? Când stăpânul conduce casa prin lachei mai proști decât slugile? Când dușmanii stăpânului, cu care acesta a tot amenințat liniștea stabilimentului, se dovedesc a fi fictivi? Când, deci, e prea mult pentru sluga pesedistă să se ridice împotriva nenorocitului care o umilește?
După liniștea pe care o văd zilele astea dinspre electoratul pesedist, răspunsul e simplu: niciodată. Sluga pesedistă nu va face în veci ceva împotriva exploatatorului ei. În fond, de asta e o slugă care-și dă votul unor nemernici stupefiant de aroganți în hoția lor. Totuși, le simt tristețea acestor slugi, înăbușită în coșul pieptului, sub pleoape, în pumnii strânși, dar care atârnă la capătul unor brațe inerte.