Complex lanțul trofic politico-uman în statul român: gagica deputatului William Brînză, Crenguța Didu (directoare la RAAPPS), este șefa gagicii Elenei Udrea, Virginia Mihailovici (și ea directoare), dar și șefa fiului (și el director!) Danielei Andreescu, secretar general al Guvernului.
Futu-i piramida mă-sii!
Uncategorized
Zice un mason pe blogul Nicoletei Savin. Citez: „În mod natural, tinand cont de locul in care inculpatul Tamarjan isi aranja vizionarile de viitoare modele ale agentiei sale, unul dintre primii clienti identificati si confirmati a fost Robert Negoita, proprietarul respectivului hotel. In urma discutiilor cu unele dintre fetele carora am reusit sa le castigam increderea, inclusiv prin invitarea lor in excursii in strainatate, au mai fost confirmati ca si clienti Ionut Negoita (fratele lui Robert), Nicolaie Banicioiu si, surpriza, Victor Ponta. De altfel astept cu mare interes aparitia in ziarele din zilele urmatoare a extraselor din declaratiile fetelor ce confirma acest lucru, indicand data si locul (cu aproximatie, este adevarat, dar care sunt coroborate cu rezultatele inregistrarilor telefonice) unde au avut intalnirile amoroase cu Victor Ponta. Nu ar fi un fapt atat de grav pentru Victor Ponta (este totusi un barbat tanar, dragut si o persoana publica destul de cunoscuta) daca, la data intretinerii actelor sexuale cu respectivele domnisoare, doua dintre ele nu ar fi fost minore.” (de aici – bolduirea îi aparține Nicoletei Savin sau masonului cu declarațiile)
Pînă acum, deși postul de pe blogul Nicoletei Savin e vechi de aproape o săptămînă, nu am văzut știrea asta rostogolită prin alte părți. Și, deci, nici o reacție a lui Victor Ponta. Zic să-l sunăm să-l întrebăm ce crede despre povestea asta, nu? Dar mîine, că acum e tîrziu. Și, în plus, o fi încă afectat de moartea lui Păunescu.
DISCLAIMER: Atenție, acesta este un post pentru snobi intelectualiști, conține urme de lecturi din facultate și nu e generator de comentarii cu plua-n gură. Nu continuați lectura dacă nu vă recunoașteți în aceste rînduri.
Păi, cum tot beleam eu ochii la declarațiile de interese (astea pe stil nou, care conțin contractele cu statul ale titularilor și rudelor lor de gradul întîi), am avut o revelație de doi lei. Am trăit o iluminare banală: că, dacă am strînge toate declarațiile astea de interese într-un tablou uriaș, am constata că sistemul relațional bazat pe banii de stat poate fi configurat în mod asemănător piramidei lui Maslow, aia cu nevoile (ăia de ați trecut de disclaimer știți despre ce vorbesc). Atîta că, așa cum spun și în titlu, piramida asta cu bani de la buget nu ar fi a lui Maslow, ci a lui Măslui (cu accent pe i). Adică ar fi, ați înțeles și fără să fiu eu editura didactică și pedagogică, o piramidă falsificată. Cel puțin la vîrf. E sigur că, la bază, acolo unde stau nevoile rudimentare, ar fi cetățenii, fraierii care se grăbesc să-și plătească taxele în avans, ca să prindă discount-urile. Ăia, deci, care nici nu completează declarații de interese, pentru simplul motiv că ei nu au interese, ei sînt doar o masă de amoebe, niște licheni verzui în care ți se afundă picioarele. La vîrf, însă, așa cum s-a prins și Maslow, nu ar mai sta nici măcar ăia cu aspirații estetice sau cognitive, ci de-a dreptul unii a căror singură aspirație ar fi să se bată cu cei, puțini, de felul lor. Nu e vorba nici măcar de imorali sau de inconștienți. Ci de amorali, de aconștienți. Ziceți-le parlamentari. Sau miniștri. Ăia-s. Între arhanghelii ăștia uitați în norișorii de la vîrful piramidei și tîrîtoarele de la baza ei, toate celelalte specii intermediare și interesele lor mai mult sau mai puțin declarate. Iar deasupra de tot, liniște. Liniște de-ți țiuie urechile.
Ăsta o fi în programul „Rabla”, ăla classified?
Sînt puțin surprins că prostul la care mă refer azi nu știe cu goagălul mai mult decît știu Vanghelie sau nea Traian, de exemplu (cel din urmă e promotorul modelului de învățămînt susținut de chelneri și tinichigii), îl credeam ceva mai rafinat. Dar nu, m-am înșelat. Ultima oară cînd a folosit goagălul, prostul a tastat numele meu. După ce apăsat, furibund, ENTER, o nouă lume i s-a deschis în față. Și a aflat, astfel, că m-am născut. Asta cred că l-a năucit. După ce și-a revenit, cu un pet de bere de cinci litri adăpostit la umbra unor damigene de boască, a mers mai departe. A doua informație care i-a zdruncinat existența a fost că m-am născut la Pașcani. Asta a fost cît pe ce să-l doboare, nu a mai fost în stare nici să-și toarne bere în recipientul lui favorit de plastic în care fusese odată iaurt și, mai apoi, mîncare pentru pisici. Așa că a băut direct din petul burduhănos, împroșcînd cu spumă tastatura. A rîgîit prelung, apoi și-a încleiat degetele pe claviatura trăsnind a sucuri gastrice și și-a spus: „Acum e momentul, acum!”. Și s-a pus pe scris. În intervalul scurt pe care-l mai avea la dispoziție pînă să spargă masa cu capul din ce în ce mai greu, a produs un text pe blog. A strecurat, la cîteva fraze, cîte un orășel vecin cu Pașcaniul (pe ăsta deja îl pusese în titlu), ca argumente irefutabile pentru nimicnicia mea. A revenit, din cînd în cînd, la goagăl, de unde a aflat că, prin liceu și puțin după, am colaborat la o gazetă locală (Orizont) și am fost redactor-șef la un lunar (Acces). A juisat colosal, bălind pe singurul maiou curat (cel cu care mergea de obicei la bibliotecă să consulte cataloage de blazoane și heraldică, singurul lucru care-l mai scotea din depresie după ce nu mai primea bere nici pe datorie la colțul din chioșc), apoi a tranșat problema: mi-am ascuns trecutul! Nu am menționat în CV că am scris pentru publicațiile invocate! Ahaaaa, deci mi-e jenă, mi-e rușine! Sînt un prefăcut și un impostor!
Nu pot să nu-i dau dreptate! Trec, totuși, peste fantezia prostului care își închipuie că ar fi vreodată în situația să aibă acces la CV-ul meu și repet: da, are dreptate! Mi-am ascuns trecutul rușinos. Dar fac completările de rigoare acum, cuprins de remușcări:
– prin școala primară, mi-a fost publicat un text despre copii și reguli de circulație, premiat la un concurs care nu mai știu cum se chema; vă implor să mă iertați, dar nu-mi mai aduc aminte numele publicației (totuși, îi cumpăr o săniuță la șip prostului dacă face cercetări și află);
– în gimnaziu și liceu am fost colaborator al revistei școlare Zenit, unde publicam versuri și traduceri;
– tot în liceu am dat niște interviuri pentru TVR Iași (da, prostule, au venit oamenii ăia cu o cameră de luat vederi pînă la Pașcani, dacă vrei amănunte, cred că era prin clasa a IX-a; dar nu mai țin minte pentru ce emisiune);
– în facultate (Filosofie la Iași), am scris pentru revista Contrast (sper că ăsta e numele); îmi amintesc de un singur text care se referea la „kairos” (search it on google, you stupid! but try „kai(e)ros”, then press ENTER);
– tot în facultate (prin 2000, cred), am inventat revista lunară Acces; a trăit cam cinci numere, apoi nu m-am mai ocupat eu de ea; conținea interviuri cu scriitori, critici literari, artiști plastici, profi de pe la Filosofie;
– după 2005 am colaborat cu Financial Times, Deutsche Welle, ARD, TSR, diverse organizații internaționale de jurnalism (search it on google, you stupid!).
Prostule, ce ai citit mai sus e în afara CV-ului meu, ăla pe care l-ai cules tu de pe goagăl. Îți promit că, din cînd în cînd, o să încerc să-mi amintesc dacă nu am ratat ceva. Dacă da, o să fac completări. De toate cele de mai sus mă rușinez și admit că, în meschinăria mea, n-am avut chef să rămîn la Pașcani doar ca să te bășești tu fericit că nu ești nevoit să mă cauți pe goagăl.
P.S. Prostia, dragă prostule, te-ar fi înnobilat dacă te-ai fi rezumat la ea. Dar tu ești genul ăla de mîncător de căcat care mai și regurgitează, apoi înghite din nou. După cum îți spuneam acum o vreme.
P.P.S. Am scris un text și în Dilemateca, acum mi-am amintit. Rămîne cum am stabilit.
Pentru toți băieții care ne iubește așa de mult că vrea să ne fută, pentru toți dujmanii care n-are valoarea noastră – da’ are bani căcălău și batiste – și pentru toate bagaboantele camuflate în oracole de presă: țeapă, bă! Rîdem pînă la capăt!
Habar n-am dacă-i bine sau rău, dar atît cîștigă Marius Petcu, președintele CNSLR „Frăția”. Opinii, sugestii, reclamații?
P.S. Ca să vezi, na!
Hai, că mîine e a treia zi și ar trebui să învie. Poate face Sanda Nicola un reportaj frumos, eteric, de suflet, de la Bellu, cu ocazia asta. Poate îi filmează carcasa translucidă și levitîndă, poate ne zice cu vocea suavă, gîtuită de falsă emoție de Tip Top Minitop, cum mesia poeziei și-a arătat inima străpunsă de sulițele ignoranților. Apoi, apostolii lui se vor răspîndi în lume și vor predica vestea cea bună. Iar peste generații, dar nu peste multe, ridicați din grotele prostiei, mulți, prea mulți, purtînd semnul divin (un soi de emoticon cu doi ochi, dar fără gură, ca un năsuc suin văzut din față), vor întemeia o religie, vor avea propriile rîtualuri sacrosancte, vor construi cotețe impunătoare și vor edita o ediție ilustrată a cărții cărților, Bîlbîia versificată, pentru copii. Iar mai apoi, religia asta nouă se va despărți în mai multe rîturi și nimeni nu va mai memora decît din obligație versete din Sfintele Scrofăituri, indiferent din ce rît ar face parte. Hai, că ar fi frumos, pînă acum au fost în grafic.
P.S. Despre spălarea pe creier (la care, blasfemiator, m-am referit) s-au exprimat și oameni care au și bibliografie, spre deosebire de mine.
Ca o premoniție a morții bardului/aedului/menestrelului/maestrului/poetului/geniului, de vreo două săptămîni mă tot chinui să-mi amintesc de unde mi-a rămas în cap dezideratul infantil al liniștii geopolitice universale, exprimat de nemuritoarea propoziție „copiii lumii doresc pacea”. Pînă acum nu am găsit decît un festival de poezie (pentru copii, presupun) de pe vremea gloriei bardului/aedului/menestrelului/maestrului/poetului/geniului, așa cum se vede și din programul Televiziunii Române (găsit aici):
Nu mă îndoiesc că, printre fanii bardului/aedului/menestrelului/maestrului/poetului/geniului, s-o găsi careva să mă lămurească. Pe bune, chiar mă interesează.
Ca să știți/vă amintiți ce naționalism isteric de căcat a creat, în masă, mortul zilei.
P.S. Acum vreo oră o vedeam pe Drăgoteasca, pe Realitatea TV, transfigurată, vorbind de omul Păunescu și plîngîndu-se că, înainte de ’89, o invidia pe soră-sa care, mai mare fiind, se putea duce la cenaclul „Flacăra” (în timp ce ea asculta doar la radio). Iar înainte de Drăgoteasca l-am văzut, tot pe RTV, pe Bebe Ivanovici (WTF?!?!?!?!), care a opinat că poetul Adrian Păunescu e mai mare decît poetul Mihai Eminescu. Nu a precizat dacă în viu sau nu.