Manualul bunului simț al jurnalismului spune, simplu, că ești jurnalist nu doar dacă produci materiale de presă scrisă (print/online) și audio-video, ci și dacă îți cîștigi mai toți banii din meseria asta (ca să eviți conflictul/conflictele de interese; acel conflict sau acele conflicte între, pe de o parte, interesul eticii jurnalistice și, pe de altă parte, interesul/interesele celor care te plătesc să faci altceva decît presă).
După regula asta simplă, dar foarte complicat de respectat, nimeniul de Stelian Negrea, „disidentul” de la Intact, a încetat să mai fie jurnalist în momentul în care a acceptat banii Ministerului de Finanțe, primiți pentru postul de consilier de imagine ai ministrului Sebastian Vlădescu. Reîntoarcerea lui într-un grup de presă, deci la salariul de jurnalist, n-a însemnat nici o clipă și revenirea la statutul de ziarist. Ci doar parafarea unui conflict de interese evident.
După același model, merită pomeniți (dar n-am pretenția că ar fi singurii) Victor Ciutacu (alt „intact” trecut prin consiliere de imagine – la răposatul Mușetescu), Andreea Crețulescu (fostă la RTV, fostă consilieră la PSD, acum iar la RTV), Oana Stănciulescu (fostă la EvZ, fostă consilieră de imagine a lui Ludovic Orban la Transporturi, fostă la Cotidianul, acum la RTV) și Dan Tăpălagă (fost EvZ, fost consilier al Monicăi Macovei la Justiție, acum la HotNews.ro).
Lor le datorăm o parte din cicatricile proaspete de pe fața presei românești. Despre rănile bătrîne, făcute de nistorești și roșcastănești, e chiar inutil să mai vorbim.
Vineri, 13 mai 2011, a fost prima zi în care dosarul de urmărire penală al Monicăi Iacob-Ridzi a devenit public la Înalta Curte de Casație și Justiție, unde a fost trimis de DNA spre judecare. Înainte de prînz, la sediul ÎCCJ se aflau colega mea Roxana Jipa și trei jurnaliști ai Gazetei Sporturilor (printre care și Cătălin Tolontan). Toți conspectau de zor din dosare, care cu pixul, care tastînd pe laptopuri. Nu pentru că erau masochiști și nu voiau copii după documente, ci pentru că ÎCCJ nu a permis nici unui jurnalist să xerocopieze, scaneze etc acte din dosar. A fost permisă doar consultarea volumelor (multe, peste 30) și luarea de notițe. Spre după-amiază, au apărut și primele rezultate: un text pe tolo.ro și altul în Kamikaze.
Să cităm din textul de pe tolo.ro: „La sediul Înaltei Curți de Casație și Justiție, jurnaliștii Gazetei au consultat astăzi dimineață o parte a celor 35 de volume.”; „in dosarele conspectate pînă acum, procurorii susțin că totul a fost pus la punct de Ridzi și de consiliera ei, Ioana Vârstă, pe care ministrul PD-L o cunoscuse în perioada 2007-2008, pe cînd era europarlamentar”. S-a notat, da? Deci, „la sediul ÎCCJ”, „dosarele conspectate”. Nu xerocopiate, nu scanate.
Luni, 16 mai, deci după week end, relaxați, niște băieți de la un site s-au pișat pe colegii lor de breaslă (ăia cu pixurile, care conspectau vineri într-un birou al ÎCCJ) și au publicat, integral, rechizitoriul din dosarul Ridzi. Au scris, frumos, cu majuscule roșii, „DOCUMENT”, deasupra articolului și l-au aruncat în nemărginirea internetului. La o adică, puteau să adauge și un „EXCLUSIV” frumos, că n-ar fi greșit: ei chiar aveau rechizitoriul, integral, în exclusivitate. Conform articolului lor, a fost simplu să-l obțină: „NOTA: Documentul a fost furnizat de Curtea Suprema in baza unei cereri oficiale. HotNews.ro publica documentul asa cum a fost transmis de instanta”. Fraierilor ălorlalți, care conspectau vineri, pe 13, nu le-o fi trecut prin cap să facă și ei o „cerere oficială”. Nuuu, bănuiesc că ei se aflau acolo după o intrare prin efracție în sediul ÎCCJ și conspectau la lumina lanternelor, atenți la scîrțîitul pixului pe hîrtie, ca nu cumva să fie descoperiți.
Ei bine, chiar nu. Deși și revista Kamikaze și Gazeta făcuseră cereri peste cereri, răspunsul fusese sec: ÎCCJ nu permite copierea documentelor din dosar, ci doar consultarea lor și, eventual, dacă oamenii vor să muncească, conspectarea.
Azi, 17 mai 2011, pe la prînz, Tolontan era tot la sediul ÎCCJ. Ce credeți că făcea? Conspecta, normal. Da, văzuse și el rechizitoriul pe un site, integral. Totuși, conspecta în continuare, din alte volume ale dosarului, că ÎCCJ nu permite copierea documentelor.
Tot azi, acel gigi de la ÎCCJ care linge încuietorile dosarelor, să nu fie copiate de cine nu trebuie, a explicat că, de vineri încoace, ÎCCJ și-a schimbat politica: documentele pot fi primite de jurnaliști și în copie. Sigur, de schimbarea asta de politică nu au aflat decît băieții de la un site. Tolontan conspectează în continuare.
Nu, nu e nici un joc de cuvinte. Și nu, „UE” nu e „muie”, ci chiar UE. Iar România chiar asta le dă corupților. Mă rog, nu chiar Uniunea întreagă, ci doar banii ei. Dacă o zice chiar ministrul de Externa Baconschi, așa trebuie să fie. Iar el nu o zice din capul lui, ci din hîrtiile UE. Alea nasoale, în care se spune că funcționarii Uniunii s-au cam plictisit să facem mișto de ei și se gîndesc să ne cam taie din fonduri vreo 9.000.000.000 EUR (nouă miliarde euro, pentru cei care se încurcă în zerouri).
Bref: Baconschi zice că e corupție la bani europeni, europenii zic și ei asta și vor să ne lase fără sursa corupției, dar noi livrăm în continuare UE la corupți, în loc de muie. Poate ar trebui să înființăm, pe lîngă DNA, și DNMC (Direcția Națională de Muie pentru Corupți), dacă parchetele obișnuite, DLAF și trosc-paf nu ajută.
Cocalarul William Brânză lovește din nou cu cărămida de euroi, produsă cinstit în Spania, la căpșunărit politic, și se face cu o ditamai tribuna online în EvZ. Măcar de-ar fi prima oară, dar e deja a treia sau a patra. Altfel, cu ocazia asta, ne-a lămurit și EvZ, oficial, cu cine joacă la congresul din week end.
În apropiere de Piața Mare. Deci, dacă ești turism român la Bruxelles (sau europarlamentar daco-getic) și simți fibra neaoșă pulsînd să facă implozie, lași Manneken Pis-ul și dai o fugă la „România”:
Iată și meniul, pentru interesați:
Pur și simplu, altă treabă n-avea. Bruxelleganță, s-ar zice. Iar pantofii fac toți banii.
P.S. Că veni vorba de ziare (dar de la București, de data asta): mîine, la apariția pe piață, ilegal, a unui nou număr din Academia Cațavencu, Fiscul se va duce la chioșcul din colț și va cumpăra un exemplar? Sau va cere punerea în executare a hotărîrii de faliment FĂRĂ continuarea publicării revistei, pe care a obținut-o în instanță?
Cînd nu te ferești de maidanezi prin centrul unei capitale, înțelegi că nu ești în București. Cînd, tocmai din motivul ăsta, municipalitatea simte nevoie să instaleze un maidanez din bronz care performează un pipi, pricepi că acolo ar putea fi instalat chiar Parlamentul European. Deci, un fel de Manneken Pis canin, mai puțin celebru. Iată-l:
Totuși, într-o zi are șanse să devină la fel de celebru, cu ajutorul turiștilor rătăciți pe străduțele din apropierea Pieței Mari:
În galeria celor mai grețoși pitici de grădină din lume există unul cu totul și cu totul special: nu numai că este un pitic culturist, dar este singurul pitic de grădină de palat prezidențial din univers. În public, răspunde la numele de IT Morar, se îmbracă aproape civilizat și linge respectuos, cu șervet la gît și bălind discret, o pereche de mîini sau de fese, nu are a face, portocalii să fie. În particular, plăcerea lui e să fie numit Biju și să i se ceară să lingă cu patos, să împroaște cu salivă și să fie pocnit din cînd în cînd cu bocancul în coaste sau, pur și simplu, în dos, doar ca să provoace amuzamentul celor pe care-i linge.
Ce-i drept, acest pitic de grădina Cotrocenilor știe și de ce își dorește bocanci în dos. Ultima oară cînd și-a amprentat astfel posteriorul, impactul a fost suficient de puternic încît să-l trimită pînă la Marsilia, consul general. Cel puțin asta reiese dintr-o hotărîre semnată de premierul Boc în octombrie 2010. Asta l-ar face, deci, pe itemebiju’ ăsta un funcționar diplomatic de stat, nu? Adică un slujbaș al nației pe meleeaguri străine. Om de stat, ce mai încolo și-ncoace!
Păi, în cazul ăsta, părinte Baconschi de la filiala MAE a BOR, cum de îi permiteți lingăului consulist să-și dea cu părerea despre un faliment privat, din care statul are de recuperat vreo 13 milioane RON? Părințele Baconschi, poate nu am fost clar: dacă hotărîrea lui Boc a rămas în vigoare, slujbașul la stat ITM tocmai a micționat pe statul care-l plătește și care are de recuperat de la Cațavencu SA 13 milioane RON. Bașca, slujbașul la Guvern ITM are jenantul tupeu să evalueze o decizie de instanță. Cum ar veni, puterea executivă o înghiontește discret pe aia judecătorească. Dar discret, așa, diplomatic, ca o limbă umedă, experimentată, care abia atinge, cu vîrful, sfincterul încuietorii unui safe plin cu rahat.
Pe de altă parte, conform ceasloavelor MAE, nici vorbă de ITM la Marsilia, unde pare a fi consul, în continuare, Cornel Alecse, ăla pe care se lăuda Boc că l-a dat afară și trebuia să se care de la post în 90 de zile (de la data de 13 octombrie 2010). Doamne ferește! Starețe Baconschi, nu ziceți vorbă proastă: l-ați caterisit pe Biju din corpul celor mai băloși pseudodiplomați români? Și-a luat-o și-n mînă, așadar, nu numai în dos? E, deci, consul doar la el pe blog, printre micile șpăgi la vin și bucuria meschină a cenzurării comentariilor defavorabile?
Între două reprize de șters la gură cu batistuțe scumpe, de la Burberry, Doruleț Bușcu a găsit timp să dea un interviu. Unde credeți? Ei, haideți, nu fiți răutăcioși, nu s-a inventat încă revista de specialitate „Tulumba și hidrantul”. Nu, a dat un interviu în Jurnalul Național. Printre vechile lui prostii de marketing răsuflat, Doruleț a plîns (după care s-a șters cu aceeași batistuță Burberry pe care o folosește pe post de prezervativ) cu lacrimi de crocodil de Dunăre că îl hărțuiesc DNA și ANAF. Despre Tribunal (ăla de la București), nimic. Cum n-am văzut nici o descindere a DNA în sediul AC închiriat aproape moca de la RAAPPS și nici vreo poprire de conturi a ANAF, deduc că, în mod complet neașteptat, Doruleț se victimizează taman ca o centuristă care candidează la funcția de șefă a organizației non-guvernamentale a fetelor mari, filiala Hîrșova.
A propos de Tribunalul București, iată ce a decis acesta acum două zile: „Dispune intrarea în faliment, în procedura generală, a debitoarei SC CAŢAVENCU SA. Dizolvă societatea debitoare”. Nu știu dacă aveți multe firme falimentare pe acasă, deci e posibil să nu știți ce înseamnă dizolvarea asta. Pe românește, e groasă, e gata, e adio. E final. Deci, societatea editoare a Academiei Cațavencu se dizolvă, așadar revista editată de societatea asta nu mai iese pe piață. Pînă cînd, desigur, marca „Academia Cațavencu”, bun al societății dizolvate, nu se vinde prin licitație și cumpărătorul ei, dacă vrea, decide să scoată o altă revistă sub această marcă.
De altfel, încetarea apariției revistei a fost cerută și de către ANAF, care are de recuperat de la Cațavencu SA cam 13 milioane RON, deci vreo trei milioane de euro. Încetarea apariției revistei a fost cerută în instanță, nu la NASA. Iar instanța, adică același Tribunal București, a decis asta în octombrie 2010, conform legii.
Altfel, dacă vă întrebați prin batistele cui va mai face presă Doruleț, pot să vă sugerez să vă întoarceți la pasajul în care am vorbit de interviu. S-ar putea să fie vorba de primul articol semnat DB pe statele de plată ale lui Felix.
Într-un iglu înghețat, ședință a Partidului Comunist din Antarctica. Participă toți membrii. Toți trei. Stau ciuciți pe jos. Unul din ei se ridică. Are o mină gravă.
– Tovarăși…
Tăcere, priviri întrebătoare de jos în sus.
– Tovarăși…
Îngrijorare, tensiune.
– Tovarăși… ne-a murit elanul!
P.S. Cam așa va fi și la RTV cît de curînd.