Îl citesc, întotdeauna, cu mare interes și nedisimulată plăcere pe Cristian Ghinea. Nu numai că se mișcă natural printre teorii economice complicate, pe care le expune fără morga tehnocratului la costum, dar are și umor condimentat cu ironie cînd scrie despre deficite bugetare, politici monetare și finanțe europene. Cu o mostră din combinația asta s-a pricopsit, în ultimul număr al Dilemei vechi, și Dinu Patriciu, guru-ul economic al patriei, oracolul de business (petrolier și nu numai) și, desigur, proprietarul Dilemei vechi. Permiteți-mi să vă citez, pe sărite, din textul lui Ghinea, „Un stat mic cu datorie mare?”:
1. „La începutul crizei economice, dezbaterea s-a dus în jurul vechiului binom piaţă vs stat. Dar Grecia a schimbat radical atenţia: acum datoria publică este în centrul discuţiei.”
2. „Cum criza datoriilor tinde să înlocuiască în dezbatere criza economică propriu-zisă, apar două tabere de opinii. Poate cei mai elocvenţi reprezentanţi ai celor două tabere sînt Paul Krugman şi Niall Ferguson.”
3. „Care este relevanţa acestei dezbateri pentru România? Dl Dinu Patriciu atrage atenţia în editorialul său din Adevărul asupra a ceea ce spune Krugman: economia trebuie stimulată în continuare. Este paradoxal. De obicei promotor al libertarianismului de dreapta în România, dl Patriciu predică în acest context soluţiile keynesianismului.”
4. „Dl Dinu Patriciu pare că doreşte un stat foarte mic cu datorii mari, cel puţin temporare. Un asemenea stat ar trebui să stimuleze economia pe termen scurt şi apoi să se retragă. Pentru a putea funcţiona o asemenea schemă, ar trebui să avem cîteva condiţii cumulative: un stat uşor de reformat şi redus, un stat care se pricepe să stimuleze economia, o economie flexibilă şi care răspunde rapid la stimulentele statale, o distribuţie a cheltuielilor publice şi flexibilă, şi orientată spre investiţii. Dacă am avea toate aceste condiţii, atunci logica pe care o bănuiesc la dl Patriciu ar putea funcţiona. Dar avem un stat obez şi greu de reformat, avem o structură de cheltuieli orientată spre consum şi salarii, care e şi greu de schimbat (vedeţi ce spun opoziţia, sindicatele şi Curtea Constituţională) şi avem o economie care fuge de fiscalizare, deci stimulentele au efecte puţin previzibile (vezi sectorul construcţii).”
Ați urmărit pînă aici? Dacă da, finalul e spumos. Iată-l: „Aş paria cu dl Dinu Patriciu 10% din averea mea contra 10% din averea sa. Asta dacă, Doamne fereşte, chiar ne apucăm să mărim datoria.”
Sper, pentru Cristian Ghinea, că Patriciu își administrează mai bine trustul de presă decît ar vrea să administrează țara. Și mai sper că Patriciu are simțul umorului, chiar dacă tocmai a luat un 2 și a fost trimis în bancă, să mai studieze.
Dacă Patriciu are habar de presă, însă, e chiar dubitabil. Și nici măcar nu o zic eu, ci tot un jurnalist al Dilemei vechi (tot în ultimul număr al revistei). E vorba de Mihnea Dumitru. Care analizează site-urile ziarelor românești, în articolul „Bani din site-urile seci”. Iar în final e tranșant: „ideea monetizării accesului la ziare pe Internet este un simplu vis de buzunar al celor care nu înţeleg, în vreun fel, realitatea presei româneşti. Din păcate pentru noi, consumatorii de informaţii, sînt aceiaşi oameni care nu înţeleg foarte bine nici Internetul, ceea ce va duce, automat, la nişte heirupisme împotriva dreptului la liberă informare.” Nu știu de ce, dar nu pot să nu-mi amintesc că promotorul cel mai insistent al „monetizării accesului la ziare pe Internet” este același Dinu Patriciu (vezi aici). Care, deci, nu înțelege nici realitatea presei românești, nici Internetul (conform raționamentului din textul citat).
P.S. Textul lui Cristian Ghinea, integral, respectiv cel al lui Mihnea Dumitru.
Autor: prisacariu
Nici nu știu dacă e de bine sau de rău, dar Realitatea TV tocmai și-a găsit fibra morală (ascunsă în osînza lui SOV) și și-a încordat-o cu mînie. Ia citiți aici ce-i macină pe șefii RTV: „BNR bate monedă cu un fost turnător la Securitate”. Pfuaaa, incredibil, dom’le, cum e posibil așa ceva?!? Ei, hai, stați un pic, că nu e clar din titlu dacă e nasol sau, dimpotrivă, e numai bine, mai ales de cînd, Nuș cum se face, da’ și Vîntu ar merita să apară pe un bănuț de ăsta, că e calificat.
P.S. Nu știu dacă ați observat, dar pentru CTP a trecut complet neobservată știrea că SOV își numește dosarul de turnător „fabricat”. Ați observat? Ce face SF-u’ ăsta din om!
Sau, de fapt, cum îl ajută statul pe Dinescu să facă bani: scutindu-l de impozite de 2,6 milioane de lei. Statul tuturor partidelor care au bifat guvernarea în ultimii ani. Cu informația asta în dotare, puteți citi mult mai relaxați de ce Dinescu e atocma cu Vîntu, vorba cronicarului.
După un hohot sănătos de rîs, mi-am dat seama de ce m-a binedispus dezvăluirea că Agerpres a inventat interviul cu MM din preziua morții ei: pentru că arată că jurnaliștii de la Agerpres, deși lucrează la stat și-i doare în pluă de presa adevărată, încep să capete conștiința subiectului „la zi”, devin preocupați că trece evenimentul pe lîngă ei și nu-l marchează, cumva. Ei, deci, anticipează ce va fi o știre. Sigur, mai au de lucrat pe partea de veridicitate a știrii, nimic de zis. Salut, așadar, și pe această cale înmugurirea conștiinței jurnalistice moderne la Agerpres!
Gregoar a scris acest text. E despre Mădălina Manole. Vă rog așa, după ce-l citiți:
1. nu mă înjurați;
2. încadrați-l într-un gen jurnalistic sau în orice gen de scriitură vreți (se admit și cele de la clasele I-IV);
3. lămuriți acest mister: cum dracu’ îl suportă Patriciu pe Gregoar?!
Ștergea posturi de pe blog. De pe blogul lui personal. Dar și public, că nu e cu parolă de acces pentru popor, încă. Deci, treaba lui că le ștergea, dar unii mai iuți de mouse și mai matinali din fire au apucat să le citească înainte. Înainte de a fi șterse, deci după ce Stanca le postase deja. După ce veți citi textul (vezi captura de mai jos, sub care se află o altă captură, care confirmă dispariția postului), vă veți întreba, poate, ca și mine, dacă: 1. Stanca e prea critic cu el însuși și textul i s-a părut de căcat, deci s-a autocenzurat pentru ca posteritatea să nu rețină acel accident de stil; 2. pur și simplu i s-a cerut să scoată acel text de pe blog. Tot din motive de stil, firește.
P.S. Dragoș, nu te-am sunat să te întreb de ce ai scos postul pentru că nu te acuz de nimic, doar observ că nu mai e.
P.P.S. Informația că ANAF s-a apucat de lecturi contabile la Antene a apărut, în premieră, aici.
Așadar (ca să încep cu concluzia), Vîntu este un infractor de drept comun. Nu aș afirma asta dacă nu aș avea în fața ochilor sentința de condamnare. Pe scurt, e vorba despre cum „funcționarul de la serviciul contabilității” (care era Vîntu în 1980) a pus la punct un sistem prin care să vîndă (împreună cu două tovarășe gestionare de chioșc din Roman) brînzoaice și alte produse de cofetărie, dar fără acte. Sau, mă rog, să distrugă actele după vînzarea produselor, deci să defiscalizeze, cum ar veni, marfa, ca să ia banii la negru. Juridic, cică e vorba de delapidare. Popular, cred că se poate zice că a furat, nu?
P.S. Pentru cei care se îndoiesc, încă, de veridicitatea documentelor: măi, oamenilor, este vorba de o sentință penală! Iar astea, în România, sînt publice. Ca și procesele din instanță, în urma cărora se dau aceste sentințe. Deci, se pot obține de către oricine e interesat, de la instanța la care s-a judecat procesul.
În țara în care doctoratele în literatură ar ține de foame, Rogozanu ar face cîte unul la fiecare cincinal. Și n-ar fi rău deloc. Nici pentru el, nici pentru doctorate. Pînă cînd PIB-ul ne va permite astfel de fantezii academice, Costi scrie la site. Uneori chiar despre patronul site-ului. Ocazie cu care opinează că, de exemplu, să spui, acum, în 2010, după gelsoare, feneiuri, biduri și altele că Vîntu ar fi turnat e, pur și simplu, un text „funny, de culoare”. Oricum, puțin, față de ce ai putea spune despre SOV. La prima vedere, observația lui Costi pare rezonabilă. Și, în intenție, poate că și e. Dacă mai citești o dată, însă, pricepi de ce știrea (ca să nu-i zic „dezvăluirea”, că se supără Zoso) că Vîntu a turnat la Secu nu e doar „de culoare”. Nu e, adică, de suprafață, ci ține de adîncuri mocirloase. Și nu neapărat de adîncurile lui SOV, ci de ale tuturor celorlalți care, în timp, l-au spălat de noroi, l-au parfumat și, în cele din urmă, l-au colorat. L-au scos în lume. I-au dat aparența unei onorabilități pe care nu a avut-o niciodată. E vorba de toți complicii, de toți dineștii, de toți timofții și hurezenii care l-au girat. Și care, exact ca muștele, au sfîrșit devorați de preacolorata plantă carnivoră pe care s-au așezat.
UPDATE: eu v-am zis că, de fapt, zoso e un simpatic; comentariul nu a apărut pentru că omul a fost plecat cu treburi prin tîrg.
Și dă rateuri, uită să valideze comentarii. Iaca proba mai jos.
(de aici)
Prima și ultima oară cînd l-am văzut pe Vîntu față către față, acum vreo patru ani, a fost generos: a spus că el lasă să plece de la el din trust pe oricine vrea să scrie despre el, nu vrea să-l pună pe acela/s-o pună pe aceea în situația delicată de a-și călca pe conștiință. În stilul pokerist al lui SOV, asta era o invitație la demisie sau o amenințate cu demiterea, luați-o cum vreți. Azi, Fumurescu de la voxpublica are ocazia să ne arate dacă Vîntu și-a schimbat, între timp, filosofia de viață sau nu. Sigur, nu Fumurescu a scris că SOV a fost turnător, dar nici nu s-a sfiit să nu se declare surprins. O fi bine, o fi rău?
P.S. Deocamdată, povestea asta e o știre numai pentru România liberă. Mai așteptăm.
UPDATE: S-au mai referit la poveste Adevărul, EvZ și cred că și alții.