Ștergea posturi de pe blog. De pe blogul lui personal. Dar și public, că nu e cu parolă de acces pentru popor, încă. Deci, treaba lui că le ștergea, dar unii mai iuți de mouse și mai matinali din fire au apucat să le citească înainte. Înainte de a fi șterse, deci după ce Stanca le postase deja. După ce veți citi textul (vezi captura de mai jos, sub care se află o altă captură, care confirmă dispariția postului), vă veți întreba, poate, ca și mine, dacă: 1. Stanca e prea critic cu el însuși și textul i s-a părut de căcat, deci s-a autocenzurat pentru ca posteritatea să nu rețină acel accident de stil; 2. pur și simplu i s-a cerut să scoată acel text de pe blog. Tot din motive de stil, firește.
P.S. Dragoș, nu te-am sunat să te întreb de ce ai scos postul pentru că nu te acuz de nimic, doar observ că nu mai e.
P.P.S. Informația că ANAF s-a apucat de lecturi contabile la Antene a apărut, în premieră, aici.
Uncategorized
Așadar (ca să încep cu concluzia), Vîntu este un infractor de drept comun. Nu aș afirma asta dacă nu aș avea în fața ochilor sentința de condamnare. Pe scurt, e vorba despre cum „funcționarul de la serviciul contabilității” (care era Vîntu în 1980) a pus la punct un sistem prin care să vîndă (împreună cu două tovarășe gestionare de chioșc din Roman) brînzoaice și alte produse de cofetărie, dar fără acte. Sau, mă rog, să distrugă actele după vînzarea produselor, deci să defiscalizeze, cum ar veni, marfa, ca să ia banii la negru. Juridic, cică e vorba de delapidare. Popular, cred că se poate zice că a furat, nu?
P.S. Pentru cei care se îndoiesc, încă, de veridicitatea documentelor: măi, oamenilor, este vorba de o sentință penală! Iar astea, în România, sînt publice. Ca și procesele din instanță, în urma cărora se dau aceste sentințe. Deci, se pot obține de către oricine e interesat, de la instanța la care s-a judecat procesul.
În țara în care doctoratele în literatură ar ține de foame, Rogozanu ar face cîte unul la fiecare cincinal. Și n-ar fi rău deloc. Nici pentru el, nici pentru doctorate. Pînă cînd PIB-ul ne va permite astfel de fantezii academice, Costi scrie la site. Uneori chiar despre patronul site-ului. Ocazie cu care opinează că, de exemplu, să spui, acum, în 2010, după gelsoare, feneiuri, biduri și altele că Vîntu ar fi turnat e, pur și simplu, un text „funny, de culoare”. Oricum, puțin, față de ce ai putea spune despre SOV. La prima vedere, observația lui Costi pare rezonabilă. Și, în intenție, poate că și e. Dacă mai citești o dată, însă, pricepi de ce știrea (ca să nu-i zic „dezvăluirea”, că se supără Zoso) că Vîntu a turnat la Secu nu e doar „de culoare”. Nu e, adică, de suprafață, ci ține de adîncuri mocirloase. Și nu neapărat de adîncurile lui SOV, ci de ale tuturor celorlalți care, în timp, l-au spălat de noroi, l-au parfumat și, în cele din urmă, l-au colorat. L-au scos în lume. I-au dat aparența unei onorabilități pe care nu a avut-o niciodată. E vorba de toți complicii, de toți dineștii, de toți timofții și hurezenii care l-au girat. Și care, exact ca muștele, au sfîrșit devorați de preacolorata plantă carnivoră pe care s-au așezat.
UPDATE: eu v-am zis că, de fapt, zoso e un simpatic; comentariul nu a apărut pentru că omul a fost plecat cu treburi prin tîrg.
Și dă rateuri, uită să valideze comentarii. Iaca proba mai jos.
(de aici)
Prima și ultima oară cînd l-am văzut pe Vîntu față către față, acum vreo patru ani, a fost generos: a spus că el lasă să plece de la el din trust pe oricine vrea să scrie despre el, nu vrea să-l pună pe acela/s-o pună pe aceea în situația delicată de a-și călca pe conștiință. În stilul pokerist al lui SOV, asta era o invitație la demisie sau o amenințate cu demiterea, luați-o cum vreți. Azi, Fumurescu de la voxpublica are ocazia să ne arate dacă Vîntu și-a schimbat, între timp, filosofia de viață sau nu. Sigur, nu Fumurescu a scris că SOV a fost turnător, dar nici nu s-a sfiit să nu se declare surprins. O fi bine, o fi rău?
P.S. Deocamdată, povestea asta e o știre numai pentru România liberă. Mai așteptăm.
UPDATE: S-au mai referit la poveste Adevărul, EvZ și cred că și alții.
Un om are un cîine. Dacă nu trăiește în pădure, omul viețuiește în comunitate. În comunitate sînt reguli. Dar cîinele, care nu e om, nu știe asta. Decît dacă e dresat, eventual. Dar, de multe ori, omul care deține cîinele nu știe asta, așa că nu-și dresează cîinele. În acest caz, cîinele ignoră regulile. Cînd ignoră regulile, cîinele omului mușcă alți oameni. Uneori foarte nasol. Asta încalcă regulile comunității. E o agresiune. E nașpa. E de căcat. Dar cîinele nu știe regulile, pentru că omul nu a avut grijă de asta. Deci, nu cîinele e de vină, ci omul.
Ați urmărit acest raționament foarte complicat, băi, debililor de la CCR? Ați reușit să pătrundeți cu creierele voastre de vată pe băț acest diamant al gîndirii de bun-simț? Nu, nu ați reușit, debililor! Pentru că nu sînteți în stare. Dacă ați fi fost, nu ați mai fi considerat ca neconstituțional gestul normal de a trimite un cretin la pîrnaie pentru că al lui cîine a mușcat nasol un om.
Vă doresc, debililor (slabilor, poftim, să nu spuneți că vă înjur) de la CCR, să vă muște cîinele umplut cu droguri al lui Ivanciuc și să muriți de supradoză, băi, debililor!
Acum niște ani, informatorul Ivanciuc C. publica, în Academia Cațavencu, un articol senzațional în direct, chemați-vă vecinii, prietenii și ofițerii de Securitate, senzațional! Era vorba despre un transport de droguri canin. Adică, scria Ivanciuc, marfa era trecută peste graniță în interiorul unor cîini, care fuseseră făcuți, cumva, să înghită kile de prafuri. Nu era clar din articolul turnătorului dacă, la destinație, cîinii trebuia să fie spintecați ca să fie recuperate drogurile, rugați frumos să le scoată prin defecare, regurgitare sau altă metodă, dar un lucru era sigur: asta era modalitatea de transport. Fantezia halucinogenă și halucinantă a lui Ivanciuc a fost subiect de bancuri la Cațavencu (intern, mă-nțelegi, că nu se poate să ne facem de căcat în public decît cînd îl dăm afară pe Ivanciuc pentru că a turnat la Securitate) pînă acum cîteva luni. Cînd, cu ofițerii de legătură aferenți, turnătorul s-a întors în caseta redacțională, în paginile revistei și, desigur, la vechile pasiuni.
Nu v-aș fi povestit episodul ăsta dacă nu mi-ar fi atras atenția o ispravă asemănătoare a aceluiași, publicată zilele trecute. De data asta, însă, nu a mai fost vorba de droguri și cîini, ci de droguri și turnători. Și companii de aviație. Nu o să vă dau link către articol, dar e suficient să știți că deversările de scursuri din servicii s-au întors la Cațavencu.
I-a ieșit la TVR, de exemplu, cu Andi Lăzescu. Dar a mutat în ultima clipă. A renunțat la prima nominalizare neoficială proprie, Turcan (pînă și liberalii știau ceva despre asta), a renunțat și la cele aproape oficiale ale pedeliștilor (Turcescu și Meseșan). Și nu i-a ieșit neapărat rău. De data asta. Numai că, vorba bancului, pedeliștii i-au promis așa: „ne mai întîlnim noi, iepurașule!”.
Ce vă propun mai jos poate fi intitulat „modelul Moldova”. Republica Moldova, de unde m-am inspirat pentru neprețuitele sfaturi pe care vi le voi da. Care sfaturi sînt unul singur: dați la TV-urile voastre, la radiourile voastre, în ziarele voastre mesaje ca cele de mai jos (desigur, unde apare „Moldova”, înlocuiți cu „România”), alocați spații generoase de emisie și pagini întregi pentru ele, nu pentru campanii de presă comandate. Și va fi bine. Iar la final, băi, mogulilor, faceți donații pentru ca președinția să aibă un sediu precum cel moldovenesc – vezi ultima poză (o combinație arhitecturală între URSS și Lord of the rings).
Constituția României prezumă averile ca fiind licite. Obținute legal, deci. Conform Constituției, pentru ca statul (prin orice instituție a lui) să confiște o avere (sau o parte a ei), tot statul (prin intermediul unui Parchet) trebuie să demonstreze că aceasta e ilicită. Deci obținută ilegal. Frumos, mi se umflă peptu’ de mîndrie că avem o țară democratică, în care se respectă drepturile omului. Da’ mi se umflă și mai tare cînd văd demnitari sau funcționari de stat, plătiți toată viața lor din salarii de căcat de la buget, care au averi de antreprenori, de oameni de afaceri, de cîștigători la loto. Ăia despre care vorbesc nu pot justifica în nici un fel cum au strîns căși, mașini și conturi. Dar nici nu există vreun procuror care să fi demonstrat că banii au provenit din infracțiuni. Așadar, conform Constituției (dar și conform principiului strămoșesc „hoțul neprins, negustor cinstit”), acești băieți sînt curați, uscați, imaculați. Și bogați.
Pe de altă parte, pînă să fie declarată neconstituțională, legea de funcționare a ANI prevedea că se pot confisca averile NEJUSTIFICATE, nu „ilicite”. Așadar, dacă ANI constata că tu, x, demnitar sau funcționar, ai cîștigat (din salarii, moșteniri sau orice altă sursă de venit la vedere) trei lei, dar ai o avere estimată la cinșpe lei, ți se confiscă (după ce e sesizată Curtea de Apel) diferența de 12 lei. Huuooo, băăă, e neconstituțional!!! Huuuooo, Constituția zice că se pot confisca NUMAI averile ilicite, băi, comuniștilor! Deci, ia probați voi, bă, „ciumpalacilor” de la ANI, că a fost o infracțiune la mijloc și după aia cereți confiscarea celor 12 lei, da?! Că, altfel, vă ia mama dracului de la Curtea Constituțională.
Pe scurt: varianta confiscării averilor ilicite e degeaba, că nu am văzut încă procurorii care să și demonstreze că unele cîștiguri au fost obținute ilegal. Iar varianta confiscării averilor nejustificate e neconstituțională, deci a fost și asta omorîtă.
A zis cineva ceva de Fisc? Măcar să punem niște impozite pe furăciunile astea.