Unde ziarul e Kamikaze, desigur, iar roșiile sînt de origine montană, din Apuseni. Și întrebarea e: ce mare brînză e, dom’le, Roșia Montană asta? Ne mai interesează? Sînt oengiștii sinceri? Sînt cei care clamează importanța economică pentru patrie a proiectului onești? Mi-au venit întrebările astea de o mare profunzime (și noutate) cînd am constatat că, într-adevăr, în main stream-ul presei nu se (prea) vorbește de subiect, așa cum remarcă și publicația underground Kamikaze, această casă independentă de producție de presă, în introducerea rubricii săptămînale „Păstrați roșia verde” (da, avem o astfel de rubrică). Deci: mai scriem, ne predăm, ne reprofilăm, insistăm?
De ce am plecat de la Cațavencu? De bătrînețe. Da, de bătrînețe. De bătrînețea mea, nu a lor. La vîrsta mea, nu mai puteam fi considerat un copil de „19, 20, 21 de ani“*. Prin urmare, aveam deja, evident, „prejudecată sau rahat la creier“*. Și, clar, nu înțelegeam „exact ce timpuri străbatem“*. Și nu am vrut să-i încurc pe oamenii ăia: în senilitatea mea, uitam tot timpul că Bușcu are casă de la RAAPPS, că Morar linge la PDL, că Luca e prieten cu SOV, că politicienii plătesc milioane la RTV ca să fie mîngîiați pe cap etc. Hai, pensionare!
* Fragmente din stenogramele lui SOV către fiul său, Doruleț.
P.S. Ce ați citit mai sus provine de aici.
Acum cîteva minute, Mirela Voicu de la RTV anunța, live, că în urmă cu două ore au fost aduse în Piața Constituției toalete ecologice, deci acum e coadă la făcut pipi. Hai, ușurare!
Cătăline, mai întîi chapeau! pentru ancheta intra muros (dintre zidurile presei, adicătelea) referitoare la intrarea stenogramelor soviene pe fluxurile de știri. Doar că am niscaiva îndoieli referitoare la pericolul care pîndește ante portas (porțile alea care permit intrarea între zidurile presei). Nu sînt foarte convins, adicătelea, că, așa cum spui, cineva „are interesul de a prezenta toată presa din România drept un pericol naţional din cauza faptului că şi-a pierdut în integralitatea sa şi în fiecare moment libertatea”. Vorba folclorului recent urban: ori sîntem jurnaliști ori nu mai sîntem? Dacă sîntem, hai să identificăm personajul. Cine, deci, are interesul ăsta? Și pe ce ne bazăm cînd spunem asta? Pe ce probe? Pe stenograme care au apărut trunchiat, în primă fază, apoi integral? Care stenograme trunchiate ce spun? Exact, că un mogul impune (sau încearcă să impună) formula editorială mai ceva decît Gigi la Steaua, peste capul antrenorului. Care stenograme integrale ce spun? Aha: că, cu mici excepții, șefii de redacții și-au cam însușit indicațiile patronale. Eu nu prea văd, deci, mega-manipularea stenogramelor și pericolul iminent pentru presa noastră virginală (în ciuda faptului că, așa cum ai arătat, ele au apărut în presă în două faze). Dar văd un mare cîștig în publicarea acestor stenograme: s-a risipit îndoiala. Îndoiala că pe moguli nu i-ar interesa linia editorială, că ei nu sînt decît niște Mecena rafinați, că unii din cei pe care-i plătesc răspund la comenzi.
Altfel, abia aștept să văd ce părere are și CTP despre toată această poveste.
Se știe: dacă în Kamikaze se publică un text cu referințe mai puțin encomiastice (mă scuzați, sînt într-o dispoziție lexicală snoabă în dimineața asta! da’ mă tratez!) despre Elena Udrea, musai că sîntem lacheii lui Blaga; dacă, din contra, apare un articol despre niște contracte subtilizate pe vremea buldogului, e clar că ne-a subjugat blonda malefică din Buzău. Și nouă ne place, desigur! Schema funcționează cu orice alt binom vă vine (sau nu) în minte: scrii că Băsescu e urît, așadar îți place de frumosu’ de Ponta; publici ceva despre lenea lui Crin, deci devii, brusc, pasionat de harnicul marinar de la Cotroceni.
Ok, ați priceput algoritmul de receptare. De aceea, vin și vă întreb: cum e presa ideală? Hai, nu presa, ci revista Kamikaze, poftim. Cum să fie ea? Cît la sută să fie Băse, cît la sută BVB, cîte procente cu Udrea, cîte cu Crin sau Ponta? Și cum să fie aranjate? Pe personaje? Adică treișpe număr cu erotism la adresa președintelui, treiș’patru cu sex la adresa PDL și doișpe cu iubire sado-maso la adresa PSD și PNL? Sau, în fiecare număr, fiecare politician/partid să aibă „timp de antenă”, ca în alegeri, în funcție de procentele din sondajele privind intenția de vot?
Întreb. Ziceți și voi.
Pe vremea cînd, poate, Biju nu visa la consulate color.
Culturistul cultural al Academiei Cațavencu, o distinsă personalitate excepțională numită consul la Marsilia, opinează pe propriul blog că „E normal ca o redacţie să aibă şi nişte interese ce ţin de persoanele redactorilor”. Iar ITM știe bine ce înseamnă asta. În ianuarie, acest an, de exemplu, cînd încă lucram la Academia Cațavencu, ITM s-a înființat personal înaintea umilei și neînsemnatei mele persoane ca să-mi comunice că ministrul de Externe (și de atunci, și de acum), Teodor Baconschi, este „prietenul nostru” (am încuviințat închizînd ochii, ca și cum aș fi făcut în aceeași oliță la grădiniță cu Baconschi, deși nu am vorbit cu iescelența sa nici măcar la telefon) și că nu are sens să publicăm o bîrfă despre un trecut episod erotico-spiritual al ministrului, dar cu efecte în prezent. Că, dacă nu știam, în familia ministrului fusese o situație destul de tensionată în urma acelor dezvăluiri din trecut și că apele abia se liniștiseră. Am acceptat să las acel text în afara acelui număr din revistă. Dacă nu aș fi acceptat eu, oricum itemeul ar fi apelat la Bușcu. Așa cum a făcut după ce, prin 2008 (sau 2009?…), nu i-am acceptat în revistă zvonurile pe care le publica la rubrica „Fincă”, niște turnătorii pe care le trimitea spre publicare așa cum le primea de la „sursele” lui, fără să verifice nimic. Am plătit scump (în miliarde de neuroni uciși): itemeul mi-a ținut o lungă prelegere, într-o noapte de luni, despre cum îl las fără pîine și îl umilesc (cam ăsta era profesionalismul lui ITM: se simțea umilit dacă îi cereai să respecte regulile gazetăriei), apoi și-a regăsit demnitatea la Bușcu, care i-a permis să publice orice căcat.
Chiar nu voiam să-mi amintesc senzația de greață pe care am avut-o cu ocazia întîmplării de mai sus. Dar m-a forțat noul nostru consul la Marsilia, cu ultima lui producție. Bijule, sper, pentru noul tău statul (diplomatic!), să nu vrei să vii să mă bați pentru textul ăsta (știu că ai făcut-o, în trecut, dar atunci nu erai decît un lingău civil, nu te plătea statul). Dacă, totuși, vrei să vii să-ți arăți mușchii făcuți prin scris la comanda surselor tale (a propos, vrei să le numesc? vrei să-ți trimit niște poze cu locul pe care-l vizitează Hrebenciuc aproape zilnic?), anunță-mă din timp. Nu de alta, dar noi, la Kamikaze, obișnuim să ne facem meseria ca la carte, deci nu avem timp oricînd s-o frecăm, ca tine, culturistul copy & paste de pe mail. Ok?
P.S. Dacă tot o ții gaia-mațu cu textele care nu au fost publicate în Cațavencu, o să-ți fac eu o listă și o să o public aici, începînd de săptămîna viitoare.
P.P.S. O recunoști pe doamna din poza de mai jos? La cea puțin mai înaltă mă refer. Salut-o, dacă vă vedeți la vreo recepție la MAE, din partea ministrului Baconschi, el nu o să-și permită.
(sursa foto)
Am accesat azi site-ul Ministerului Afacerilor Externe (www.mae.ro), după vreo două-trei săptămîni de la precedenta accesare. Am descoperit un layout cu totul nou. Mai mișto, ce e drept, mai colorat, mai viu. În contradicție cu coloristica optimistă a noului site, logo-ul (ca să zic așa) lui MAE sare în ochi, prin sobrietate. Iată-l (în colțul din stînga, sus):
Se vede, deci, destul de rigid, în alb și albastru, printre tonicele galben, roșu și albastru de pe steag. Sub acvila heraldică, și o deviză: Semper fidelis patriae.
Ziceam, însă, că acum cam două săptămîni, cînd am intrat ultima oară pe mae.ro, layout-ul era tot cel vechi. Și nu țin minte să fi fost, pe frontispiciu, vreo acvilă alb-albastră, nicidecum vreo deviză în latină. De curiozitate, am accesat vechea versiune a site-ului, adică http://old.mae.ro, așa cum mă direcționează actualul site al MAE. Surpraiz, pe vechea versiune de site, aceeași acvilă:
Totuși, sînt absolut sigur, pe vechea versiune de site nu era nici o acvilă alb-albastră și nici o deviză în latină. Iată și proba, așa cum a reținut www.archive.org (un site foarte util, care arhivează mii de site-uri din întreaga lume, așa cum erau ele în trecut, în diferite momente). În februarie 2008, de exemplu, cînd ministru de Externe era Adrian Cioroianu, nici urmă de acvila din prezent:
Se vede, da? E doar o acvilă galbenă, ceva mai colorată, dar nici urmă de deviză latinească (aici găsiți ultima versiune a mae.ro indexată de www.archive.org și aici toate versiunile).
Putem deduce, deci, după această căutare titanică, cu un efort intelectual profund, că ministrul Baconschi își dorește sobrietate și patrotism latinizat. Așa cum au, de exemplu, și băieții veseli de la SPP:
Deci, să remarcăm orientarea viitorului candidat la președinția patriei: fidelitate militară față de mămuca țărișoară, cu accente de lucrări, bunuri și servicii.
Am citit ce a scris ieri Cătălin Tolontan despre cum generalizarea e periculoasă. Un truism, desigur, însă unul util. Și, ca orice truism, extrem de adevărat. Așadar, îl citez pe Tolo: „Da, unii patroni incearca sa intervina in editorial. Si, chiar daca nu o fac, ei au alte valori decit jurnalistii, e o lege de fier, dar asta nu inseamna ceea ce spune Elena Udrea, ca “jurnalistii” sint toti comandati doar pentru ca lucreaza undeva! E o judecata generica si gresita.”
Ok, așa e. Dar ce aș vrea eu de la tine, Cătăline, ar fi să nu uiți că printre oamenii ăștia – pe care a început să-i dea abia acum sinceritatea afară din casă – se află mai ales cei care au ridicat lunar, în ultimii ani, multe mii de euro lunar de la mogulii ăștia răi. Sigur, ei trebuiau plătiți pentru munca lor, cu niște sume mai mici sau mai mari. Dar te rog, Cătăline, să nu-i confundăm pe pălmașii presei, pe acei zilieri hărțuiți de toată lumea (de la editor care urlă după știre și prietena/prietenul care țipă că e neglijat(ă) și pînă la colegii de la concurență) și plătiți așa și așa cu șefii care nu erau hărțuiți decît de cum să-și gestioneze cardurile, conturile firmelor și relația cu mogulul. Sînt două categorii atît de distincte încît a le suprapune acum e o indecență. Să admitem, măcar între noi, că marafeții ăia din titlu (și care, știi bine, au fost uneori nesimțit de mulți pentru cît de profitabilă nu e presa română) au ținut, uneori, loc și de deontologie, și de profesionalism.