Cu mai puțin de patru luni înainte de expirarea mandatelor procurorilor-șefi de parchete (cele mai grele fiind DNA și Parchetului General), s-au conturat două tabere care-și dispută atribuția de a face propuneri de persoane pentru un nou mandat. Într-una din aceste tabere se află ministrul Justiției, Raluca Prună, care are legea de partea sa. În cealaltă, Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), ajutat discret, dar eficient, de către șeful Senatului, Călin Popescu Tăriceanu. Miza taberei CSM-Tăriceanu este schimbarea peste noapte a legii de numire a procurorilor, astfel încât propunerile să fie făcute de către CSM, și nu de către ministrul Justiției.
Etichetă: parchetul general
În mod foarte convenabil, Ponta este într-un spital din Istanbul, dar la București se pregătește un nou puci. De data asta, nu prin votul Legislativului, ca în 2012 (cînd Curții Constituționale i-a fost retras dreptul de a cenzura hotărîrile Parlamentului), ci prin măciuca penală din fruntea Parchetului General, Tiberiu Nițu. Scopul, însă, este același.
28 decembrie 2014 – Arafat susține în presă că, în urma unor experimente conduse de procurori, s-a stabilit că victimele accidentului de elicopter de pe lacul Siutghiol nu puteau striga după ajutor (sursa);
14 ianuarie 2015 – procurorul general al României îl contrazice pe Arafat și arată că experimentele au susținut contrariul: strigătele victimelor puteau fi auzite de pe mal (sursa).
8 iulie 1998: Mircea Criste devine procuror general al României;
23 septembrie 1998: Mircea Criste, procuror general al României, cere delegarea la Parchetul General al lui Victor Ponta, procuror stagiar (încă!) la Parchetul de pe lîngă Judecătoria sectorului 1 din București (sursa), cu o experiență de abia trei ani, deși legea prevedea o experiență de minimum opt ani pentru accederea în Parchetul General;
2 decembrie 2014: alianța de guvernare a premierului Victor Ponta îl numește, în plenul reunit al Parlamentului, pe Mircea Criste adjunct al Avocatului Poporului cu un mandat de cinci ani (sursa).
„Dosarul la care faceţi referire se află în lucru la procurorii Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lîngă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PÎCCJ), fiind în faza actelor premergătoare”. Citatul face parte dintr-un răspuns trimis României libere de către Biroul de presă al PÎCCJ şi se referă la un dosar penal pentru evaziune fiscală în care este cercetată Bombonica Dragnea, soţia vicepremierului PSD Liviu Dragnea. Dosarul, aflat în lucru la Parchetul de pe lîngă Tribunalul Teleorman din noiembrie 2011, a fost declinat către Parchetul General în decembrie 2012, după ce Dragnea a fost numit vicepremier în cabinetul Victor Ponta 2.
Felix nu a comis fals în declarații atunci cînd a declarat pe propria răspundere, în 2004 și 2008, că nu a colaborat cu Securitatea, spune o știre recentă (sursa). Ceea ce e destul de logic: Felix se lupta în instanță cu CNSAS tocmai ca să scape de calitatea de turnător la Secu, deci pînă la decizia finală a judecătorilor nu era turnător, ci doar acuzat de CNSAS că ar fi fost. La fel de logic, cînd a candidat în 2012 pentru un nou loc de parlamentar, Felix a declarat că a colaborat cu Securitatea, pentru că între timp (10 martie 2011) se decisese în instanță că a turnat.
Procurorii, însă, au alt argument: „falsul în declarații” al lui Felix nu ar fi produs efecte juridice. Din punctul meu de vedere, însă, cînd legea a cerut ca cei care candidează pentru un loc în Parlament să declare dacă au colaborat sau nu cu Securitatea, s-a avut în vedere tocmai efectul pe care-l poate avea această declarație: recunoașterea colaborării ar fi scăzut șansele candidatului (sau așa ar trebui să fie într-o țară care și-a dat jos dictatorul prin vărsare de sînge). Așadar, dacă Felix nu a recunoscut colaborarea cu Secu în 2004 și 2008, s-ar putea spune că acesta este efectul juridic produs: turnătorul Felix a devenit parlamentar tocmai pentru că poporul votant nu a știut (că Felix n-a declarat, nu?) că Dan Voiculescu a fost securist.
În realitate, tot poporu’ – fie că se uită în fiecare seară la Badea și Gâdea, fie că nu – știe că Felix e un securist nenorocit care și-a turnat și rudele la Securitate. Deci, într-adevăr, procurorii au avut dreptate (chit că au avut alte argumente în vedere): „falsul în declarații” al lui Felix nu a produs nici un efect juridic, pentru că poporu’ votează orice securist, după cum s-a văzut MAI ALES la alegerile din 9 decembrie 2012, cînd Voiculescu a recunoscut oficial, pe propria răspundere, că a colaborat cu Secu.
Pe scurt, dosarul ăsta de fals în declarații al lui Felix e cel mult o farsă absurdă dintr-o țară tristă și suprarealistă în care lustrația a fost cel mult o glumă pentru politicieni, care nu și-au urnit cururile (la fel de securiste ca ale lui Felix, în cazul multora) să ne scape de prădătorii educați de Securitate.
Acum aproape doi ani, în iulie 2011, șeful de la acea vreme al ANAF, Sorin Blejnar, trimitea o sesizare la DNA prin care reclama că la complexurile energetice de la Turceni și Rovinari se fură (sursa). Vizați de plîngerea lui Blejnar erau actualul premier, Victor Ponta, și ministrul lui delegat pentru „mari proiecte”, Dan Șova. Desigur, în iulie 2011, Daniel Morar conducea DNA și a făcut-o pînă în octombrie 2012. Cu toate acestea, la sfîrșitul lui 2011, Ponta se lăuda că DNA i-a dat certificat de bună purtare, adică nu l-a pus sub acuzare. Iar DNA nu l-a contrazis pe Ponta nici pînă acum, nici nu l-a trimis în judecată, nici nimic. Deci, dosarul a murit la DNA, sub conducerea lui Daniel Morar. Așa stau faptele, oricît ar vrea oricine să fie altfel.
* Cum deja v-ați prins pînă acum, titlul este fals: Nițu nu avea cum să-l spele pe Ponta în acest dosar pentru că abia e în funcție de o săptămînă și, mai mult, plîngerea lui Blejnar a fost depusă la DNA, nu la Parchetul General.
P.S. Eu nu reușesc să pricep neam de ce dosarul de plagiat al lui Ponta nu a fost rezolvat cît Morar a fost interimar la PG, doar toată lumea spune că șeful PG taie și spînzură în dosare iar procurorii de caz sînt niște momîi fără creier și fără voință. Deci, trebuia să fie suficient că Morar era șef, nu? Da’ chiar nu pricep… Altfel, ca să vedeți cum s-au rupt procurorii cu munca la dosarul de plagiat, citez din ce mi-a scris una din persoanele care s-a ocupat direct să ajute procurorii (și cărei persoane nu o să-i dau numele, pentru că nu am acceptul să o fac): „Cred ca ar trebui spus si faptul ca denuntul a fost facut in 23.08.12 (pe plagiatul lui Ponta – nota mea), iar Morar a fost sef la PG intre 01.10.12 si 05.04.13. Cu toate acestea, dosarul a dormit in sertar pentru un motiv absolut penibil: nu aveau cartile plagiate… Nu mai spus ca prin noiembrie decembrie ma apucasem eu cu P. (asistentul unui important europarlamentar român – nota mea), sa batem bibliotecile, sa gasim cartile cu pricina si sa le ducem mura in gura la parchet”.
P.P.S. Hai, încă una cu cheful de muncă al procurorilor și cine l-a trădat pe Morar: aici.
Peste o știre interesantă de ieri s-a trecut fără prea multe comentarii. E știrea care spune că Traian Băsescu s-a întîlnit cu cei propuși de Ponta & Cazanciuc (și avizați pozitiv in corpore de CSM) pentru șefiile de parchete (PG, DIICOT, DNA). Întîlnirile, mai zice știrea cu pricina, ar fi avut rol evaluator: președintele a dorit să facă o analiză personală a procurorilor pe care urmează să-i numească sau nu ca șefi de parchete (sursa).
Mă miră că nu am văzut critici la adresa președintelui, pe următorul raționament: păi, dacă i-a evaluat și avizat deja CSM, de ce mai face asta și președintele? Desigur, aceste critici, chiar dacă nu au fost făcute publice, există. Dar chiar și dacă nu ar fi un proces de intenție, întrebarea rămîne și e legitimă: de ce a ales Traian Băsescu să-i evalueze și personal pe procurori? Răspunsul e unul simplu: președintele nu are încredere în CSM. Nu în chestiunea numirii șefilor de parchete, cel puțin.
De ce nu are președintele încredere în CSM? A spus-o tot Traian Băsescu, pe 4 aprilie, atunci cînd a explicat de ce a refuzat propunerile făcute de Mona Pivniceru (printre refuzuri, același mediocru Tiberiu Nițu, propus din nou de Ponta). Iată ce a spus atunci Băsescu: „Legea stabileste clar raspunderea unor politicieni: ministrul Justitiei si presedintele. Tocmai de aceea avizul CSM e consultativ, nu e obligatoriu, pentru ca in momentul in care a semnat decretul de numire pe functie presedintele isi asuma raspunderea pentru desemnare si nu are scuza „nu merge cu lupta impotriva coruptiei, dar daca asa a iesit din concurs….”. (…) Stia (Mona Pivniceru – n.m.) ca indiferent de avizul CSM voi respinge cei doi procurori, nu indeplineau un criteriu fundamental, asumarea raspunderii de catre ministru„. (sursa)
Așadar, Traian Băsescu e consecvent cu ce a spus acum o lună: PENTRU CĂ numirea procurorilor TREBUIE (conform legii) asumată de ministrul de Justiție și de președinte, președintele NU poate ține cont de evaluarea CSM (care, conform legii, nu-și asumă nimic, ci lucrează cu marfa clientului – iar cleintul e ministrul Justiției). Or, pe cale de consecință, dacă evaluarea CSM nu contează, președintele trebuie să-și facă propria evaluare, tocmai pentru că își asumă numirile.
Și mai e o declarație a lui Traian Băsescu, care tranșează definitiv problema: „In motivatie (cea de respingere a lui Irimie & Nițu – n.m.) am tinut cont de acest punct de vedere (netransparența procedurii și neasumarea de către Pivniceru – n.m.), nu de avizul CSM” (sursa)
Ceea ce, pe scurt, înseamnă două lucruri:
1. avizele date de CSM nu fac nici cît o ceapă degerată pentru președinte;
2. președintele poate să nu țină cont de unele avize pozitive ale CSM si să NU numească un procuror (Nițu, de exemplu, cel mai bizar dintre cei avizați pozitiv), dacă în urma evaluării personale reiese că omul nu poate fi „asumat”.
Conform CV-ului lui Robert Cazanciuc de pe site-ul MAE, noul ministru al Justiției a făcut dosare cu furturi de coceni vreo trei ani, la Ilfov, apoi a fost teleportat direct în Parchetul General (sursa):
Frustrare, furie, tristețe, supărare, bucurie, extaz, orgasm, demență, schizoidie. Și multe altele. Cam în aceste registre (da, știu, vast program psihotic) s-au înscris reacțiile de după conferința de presă de azi a lui Traian Băsescu (transcript), în care președintele a anunțat că va numi fără nici o procedură de selecție procurorii propuși de Victor Ponta (premier și interimar la Justiție). Principalul argument al președintelui: spiritul legii cere asumarea propunerilor de către ministrul de Justiție, o procedură de selecție (mai ales dacă e netransparentă) absolvă decidentul politic de orice fel de responsabilitate a propunerilor (despre legea cu pricina am scris și eu aici).
Ca să nu existe dubii, părerea mea este că, atîta timp cît procedura de selecție nu e reglementată de legea românească, șansele ca această procedură să fie aplicată dar, mai ales, aplicată eficientă și transparentă, sînt nule. Chiar dacă, după cum spun unii, oficialii europeni (care au și insistat ca această procedură să fie aplicată) ar veghea la nașterea și viețuirea acestei proceduri.
Acum, să vă spun de ce cred asta. În martie 2007, în nume personal, am depus o plîngere penală la Parchetul General (condus, pe atunci, de Laura Codruța Kovesi). Reclamam că aproape 600 de parlamentari, miniștri și secretari de stat aveau declarațiile de avere completate cu date false, parțiale, în bășcălie etc. Cu toate astea, nu li se întîmpla nimic celor care își băgau picioarele în declarațiile de avere, deși exista și pe atunci o lege (moștenită din anii de glorie ai PSD dintre 2000 și 2004). De ce? Pentru că legea era proastă, întocmită evident la mișto, cît să le ia ochii fraierilor de la Bruxelles, dar să permită îmbogățiri suspecte, conflicte de interese etc. Mi-am zis, însă, că măcar niște falsuri în declarații tot or găsi procurorii Parchetului General prin cele aproape 600 de cazuri pe care le semnalam (documentarea o făcusem, în cîteva săptămîni, împreună cu colegii mei de la Biroul de Investigații al Academiei Cațavencu), la unii era evident că declaraseră mărunțiș în declarațiile de avere, deși dețineau averi impresionante. Cîteva resurse din ce mai păstrează internetul azi despre plîngerea penală din 2007 găsiți aici și aici (dacă vreți să rîdeți despre ce procurori lucrau acum șase ani la Parchetul General, citiți aici).
Plîngerea a primit un NUP rapid, firește, în toamna lui 2007. L-am contestat, NUP-ul a fost infirmat și dosarul a ajuns pe mîna altui procuror (altul decît idiotul cu NUP-ul, de care puteți rîde un pic mai sus). Doi ani mai tîrziu, prin 2009, încă se mai făceau cercetări, cică (prin 2008, mergeam de vreo două ori pe lună la Parchetul General să văd cum mai merge dosarul; procurorul, o doamnă, îmi spunea că se face, că se ajunge în instanță, că ea e procuror de instanță și simte că are un caz, dar că durează, că sînt mulți, că mai are și alte dosare etc). În cele din urmă, probabil s-a închis, cel mai probabil tot cu NUP.
Dar nu despre asta e vorba. Ci despre lege. Iată, de exemplu, ce declarație dădea Monica Macovei în Academia Cațavencu (aia veche, din 2007, nu copia de acum) atunci cînd am depus plîngerea la Parchetul General: „Demersul dvs., care probabil a necesitat un timp indelungat si o atentie deosebita, ar fi putut fi evitat daca proiectul pe care l-am propus, de infiintare a Agentiei Nationale de Integritate, ar fi fost adoptat pina acum si pus in aplicare. (…) Si probabil ca odata aparuta aceasta lege, cind stii ca exista un organism care in mod obligatoriu se uita pe declaratia de avere pe care ai semnat-o si te poate chema la audieri daca nu e bine completata, va creste si gradul de responsabilitate al celor care sint obligati prin lege sa completeze declaratii de avere” (sursa).
Da, doamna Monica Macovei, aveați perfectă dreptate: era vorba de o LEGE. În cazul nostru, proiectul de lege de înființare a Agenției Naționale de Integritate. Era 2007. Acum e 2013. Atunci, ANI era o iluzie. Acum, ANI are un „portofoliu” consistent de parlamentari cu probleme de integritate, miniștri, secretari de stat, primari, președinți de consilii județene etc. Acum, ANI inspiră respect și frică. Acum, ANI există. Și, tocmai pentru că există, nu e nevoie să stăm la mila UE ca să ne facă ordine în ogradă. Totul datorită unei LEGI. A unei legi bune. Pentru care trebuie să-i mulțumim Monicăi Macovei și lui Traian Băsescu. Președintelui în special pentru situația gravă din 2010, cînd legea ANI a fost declarată neconstituțională și președintele a făcut eforturi politice și diplomatice consistente ca o nouă lege să fie votată. Și mai trebuie să le mulțumim și instituțiilor europene care au insistat ca legea ANI să existe. Așa că, azi, există. Și dă rezultate. Vizibile.
Spre deosebire de legea ANI, legea care reglementează numirile de șefi în parchete e proastă. E proastă pentru că lasă totul la mîna politicienilor (ministrul de Justiție propune, președintele numește, CSM dă doar un aviz consultativ). Legea asta e în vigoare din 2005. În 2004 era altă lege în vigoare, care prevedea că CSM face propunerile. În ultimii opt ani, NIMENI nu a făcut eforturi politice ca în lege să fie introdus un paragraf (sau mai multe) care să reglementeze o PROCEDURĂ de selecție a procurorilor. Dacă acea procedură ar fi existat în lege, azi nu ne-am fi lamentat că Ponta și Băsescu au făcut blat pe numirile de procurori. Dar legea e aceeași din 2005 și spune numai cît spune: că politicienii au monopol pe numirile de șefi în parchete.
P.S. Cel mai ironic este că primele dosare penale pe fals în declarații pentru completarea deficitară a declarațiilor de avere au apărut la Parchetul General ABIA în mandatul (interimar) de procuror general al lui Daniel Morar, din toamna lui 2012 încoace. Asta deși plîngerile penale ale ANI fuseseră depuse la Parchetul General cu multă vreme înainte, dar procurorii din mandatul lui Kovesi au dat NUP-uri pe bandă rulantă, pentru motive de multe ori delirante.
P.P.S. Nu, nu-mi plac propunerile lui Ponta. Și nu mi-a plăcut niciodată Laura Codruța Kovesi (un motiv, aici). Dar avem legea pe care TOATE partidele o consideră perfectă (că de aia nu au schimbat-o, nu?) și, conform acelei legi, jocul e politic. Chiar dacă e de căcat.
P.P.P.S. Alte cîteva observații:
1. nu vă obosiți să mă acuzați de băsism în materie de justiție, nu e cazul: cînd Traian Băsescu a făcut, în opinia mea, greșeli majore, am avut grijă să o spun răspicat;
2. în 2009, cînd PDL a făcut alianță cu PSD pentru cîteva luni, Ministerul Justiției a rămas la PDL, ceea ce a făcut posibilă menținerea lui Kovesi la PG și a lui Daniel Morar la DNA (asta a propos de „tîrguielile” lui Băsescu pe Justiție);
3. că vorbeam de lege: azi, legea i-a salvat pe Ghica și Danileț de la o revocare absurdă din CSM;
4. în concluzie – celor care au așteptat minuni extralegale de la președinte azi, un mic sfat, dacă îmi e permis: cereți-le favoriților voștri politici să voteze legi bune cînd sînt la putere, nu să ia decizii magice pe baza unor legi tîmpite (tîmpite inclusiv din cauza lor) cînd sînt în opoziție.