În ianuarie, Adevărul l-a executat ca la cartea de colorat pe colaboratorul Ioan Groșan: i-a publicat dosarul de turnător la Securitate. Apoi, l-a dat afară pe nefericitul etilic. Acum, după cinci luni, turnătorul se întoarce la Adevărul (Holding, de data asta), împreună cu alt turnător: Cornel Ivanciuc. Sub titulatura Cațavencii, girată directorial de vînătorul de securiști Mircea Dinescu, membru în Colegiul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Ceea ce, dacă mă întrebați pe mine, seamănă a bordel în care toată lumea se fute cu toată lumea, tandru, dar cu recuzită sado-maso luată de la mic.ro din colț. În continuarea programului nostru, vă oferim un clip de pe YouTube. Pentru că o imagine, mai ales dacă e în mișcare, face cît o mie de note la Securitate.
Etichetă: securitate
Citiți acest text. Ați citit? Dacă nu, insist, citiți-l, nu vă ia decît un minut. Gata? Reacții? A rîs cineva? A zîmbit cineva? Pe bune. Cam cît de matol trebuie să fii să scrii așa ceva și să crezi că e umor? Orice ar fi, însă, în acel text, cam ăsta e genul de producție de care e în stare Groșan acum. O tînără speranță, dacă îl întrebați pe Bușcu, care opinează că e „unul dintre cei mai înzestraţi prozatori ai momentului”, dar care „Şi-a neglijat vocaţia cu o energie pe care doar băieţii talentaţi o au”. Prin urmare, „N-a scris încă marile cărţi pe care le aştepta toată lumea”. Un talent de viitor, deci. Probabil de aia l-au luat la Cațavencu după plecarea noastră, ca să clădească o echipă nouă, proaspătă. La pachet cu Ivanciuc, desigur, altă uriașă jună speranță care nu și-a scris marile cărți, dar a prestat corespunzător la micile note.
Acestea fiind zise, îi urez lui Groșan longevitatea lui Arghezi, care s-a apucat de scris la 47 de ani. Ca să confirme pronosticul lui Bucșu, dacă nu-l împiedică falimentul. Consider, deci, că relansarea carierei terminatului Groșan a început perfect, cu un magic moment de PR regizat de turnătorul Greceanu.
Cică un tip cunoscut sub numele de Ioan Groșan a colaborat cu Securitatea. Fascinant. Nemaivăzut. Nebețiv fiind, numele ăsta nu-mi spune prea multe. Sigur, m-a ajutat Goagăl cu cîte ceva. Am văzut și poze: un nene de peste 50 de ani, buhăit, chel. Sticlangiu, după carismă. Prevăd că vor apărea tone de texte semnate de alți bătrînei din anturajul lui, care-și vor aminti diverse căcaturi neimportante, văzute acum, mă-nțelegi, într-o nouă lumină, după dezvăluirea asta. Unii îl vor înjura, alții vor fi nuanțați iar cei dintr-o a treia categorie îl vor apăra. Va fi epic, ce mai, cred că toate crîșmele penibile cu vodcă ieftină de prin centru vor înregistra creșteri masive de vînzări, mai ales că-i frig afară.
Mda, a turnat Groșan. Dom’le, sînt devastat, cred că o să mă uit pe Animal Planet de atîta durere. Apropo: ce ați citit din Groșan? Și cînd vi s-a întîmplat ultima oară?
Aha, bombă de presă: bizarul ăsta de Alex. Mihai Stoenescu a turnat la Secu. Ca la balamuc: pe bani, fără bani, de la serviciu, de pe stradă, de oriunde. În orice caz, jegos. Ba mai voia să ajungă și ofițer, dar nu l-a ajutat fizicul cu ochelari. De la ochelarii ăia, însă, i se trage figura aia de intelectual uitat prin biblioteci cu care ne aburește de ani de zile că dezleagă misterele loviluției de la ’89. Și probabil tot cu ochelarii ăia pe nas a semnat și hîrtiile prin care lua niște zeci de mii de euro de la SOV, ca să-i ia interviuri pentru cărțile de istorie pe care nu le ia nimeni în serios.
Lui Stelian Tănase i-a interzis Securitatea publicarea a două romane, înainte de ’89. Un motiv complet insignifiant, de-a dreptul derizoriu, pentru ca Stelian Tănase să refuze, acum, postul de director general al Realității TV (post deținut de informatorul Securității cunoscut drept „Nuș”. Același Nuș care și-a clădit, mai apoi, schemele financiare piramidale cu ofițeri ai Securității). Așa că nu-l refuză, îl acceptă. Iar discuțiile pe care deja le-a avut cu Nuș vor constitui, probabil, nucleul unei viitoare cărți de istorie recentă.
Despre relația lui Andrei Pleșu cu Securitatea a apărut un interviu-fluviu în EvZ. Vîndut de editori, firește, cu un titlu referitor la o notă dată de Băsescu la Securitate pe cînd era căpitan de vas. Foarte bine: editorii EvZ au ales ce era vandabil iar Băsescu o fi scris note, că altfel nu se putea. Ca și în cazul lui Stelian Tănase, însă, lovit de amnezie taman cînd preia de la Nuș cîrma Realității TV, și Andrei Pleșu a fost lovit de ataraxie. Nu acum, ci pînă acum. Aș fi apreciat dezvăluirea despre nota lui Băsescu atunci cînd Pleșu a văzut documentul. Îndrăznesc să opinez că o devoalare publică a informatorului (sau ce o fi fost Băsescu), cu tot cu nota asta ca argument, ar fi fost indicată ceva mai devreme. Cu, desigur, tot arsenalul conex de rigoare: cererea unei anchete la CNSAS pentru reconstituirea dosarului, lapidarea în piață etc. După ce, însă, Andrei Pleșu a oploșit informația asta ceva vreme undeva printre ciornele textelor din Dilema veche iar acum o scoate ca trufanda, mă aștept să-și mai ia o colaborare și la Jurnalul Național, deținut de Felix, omul care a castrat CNSAS-ul în care a activat și Andrei Pleșu. Iar din partea lui Felix mă aștept să folosească interviul lui Pleșu din EvZ ca (încă) un motiv pentru demersul legitim de suspendare a lui Băsescu. Dar nu spun că așa se va întîmpla, desigur.
În țara în care doctoratele în literatură ar ține de foame, Rogozanu ar face cîte unul la fiecare cincinal. Și n-ar fi rău deloc. Nici pentru el, nici pentru doctorate. Pînă cînd PIB-ul ne va permite astfel de fantezii academice, Costi scrie la site. Uneori chiar despre patronul site-ului. Ocazie cu care opinează că, de exemplu, să spui, acum, în 2010, după gelsoare, feneiuri, biduri și altele că Vîntu ar fi turnat e, pur și simplu, un text „funny, de culoare”. Oricum, puțin, față de ce ai putea spune despre SOV. La prima vedere, observația lui Costi pare rezonabilă. Și, în intenție, poate că și e. Dacă mai citești o dată, însă, pricepi de ce știrea (ca să nu-i zic „dezvăluirea”, că se supără Zoso) că Vîntu a turnat la Secu nu e doar „de culoare”. Nu e, adică, de suprafață, ci ține de adîncuri mocirloase. Și nu neapărat de adîncurile lui SOV, ci de ale tuturor celorlalți care, în timp, l-au spălat de noroi, l-au parfumat și, în cele din urmă, l-au colorat. L-au scos în lume. I-au dat aparența unei onorabilități pe care nu a avut-o niciodată. E vorba de toți complicii, de toți dineștii, de toți timofții și hurezenii care l-au girat. Și care, exact ca muștele, au sfîrșit devorați de preacolorata plantă carnivoră pe care s-au așezat.
Prima și ultima oară cînd l-am văzut pe Vîntu față către față, acum vreo patru ani, a fost generos: a spus că el lasă să plece de la el din trust pe oricine vrea să scrie despre el, nu vrea să-l pună pe acela/s-o pună pe aceea în situația delicată de a-și călca pe conștiință. În stilul pokerist al lui SOV, asta era o invitație la demisie sau o amenințate cu demiterea, luați-o cum vreți. Azi, Fumurescu de la voxpublica are ocazia să ne arate dacă Vîntu și-a schimbat, între timp, filosofia de viață sau nu. Sigur, nu Fumurescu a scris că SOV a fost turnător, dar nici nu s-a sfiit să nu se declare surprins. O fi bine, o fi rău?
P.S. Deocamdată, povestea asta e o știre numai pentru România liberă. Mai așteptăm.
UPDATE: S-au mai referit la poveste Adevărul, EvZ și cred că și alții.
Acum niște ani, informatorul Ivanciuc C. publica, în Academia Cațavencu, un articol senzațional în direct, chemați-vă vecinii, prietenii și ofițerii de Securitate, senzațional! Era vorba despre un transport de droguri canin. Adică, scria Ivanciuc, marfa era trecută peste graniță în interiorul unor cîini, care fuseseră făcuți, cumva, să înghită kile de prafuri. Nu era clar din articolul turnătorului dacă, la destinație, cîinii trebuia să fie spintecați ca să fie recuperate drogurile, rugați frumos să le scoată prin defecare, regurgitare sau altă metodă, dar un lucru era sigur: asta era modalitatea de transport. Fantezia halucinogenă și halucinantă a lui Ivanciuc a fost subiect de bancuri la Cațavencu (intern, mă-nțelegi, că nu se poate să ne facem de căcat în public decît cînd îl dăm afară pe Ivanciuc pentru că a turnat la Securitate) pînă acum cîteva luni. Cînd, cu ofițerii de legătură aferenți, turnătorul s-a întors în caseta redacțională, în paginile revistei și, desigur, la vechile pasiuni.
Nu v-aș fi povestit episodul ăsta dacă nu mi-ar fi atras atenția o ispravă asemănătoare a aceluiași, publicată zilele trecute. De data asta, însă, nu a mai fost vorba de droguri și cîini, ci de droguri și turnători. Și companii de aviație. Nu o să vă dau link către articol, dar e suficient să știți că deversările de scursuri din servicii s-au întors la Cațavencu.