Cronologic:
1. un cotidian (deținut de mogulul A) demontează minciuna unui spot publicitar care prezintă niște păduri montane virginale (nu chiar virgine) din care s-ar extrage o apă minerală; conform articolului, locul din care chiar se extrage apa minerală cu pricina este, de fapt, afectat de defrișări masive, deci nu are nici o legătură cu ce se vede în spotul publicitar; pe scurt, articolul demonstrează că un spot publicitar al unui produs comercial minte;
2. la scurtă vreme de la apariția articolului, un blogger își dă cu părerea despre articol și-l introduce în categoria șantajului de presă patentat și exersat cu succes de defuncta gazetă Ziua;
3. un cotidian (deținut de mogulașul B) publică un articol despre prețurile practicate de un lanț de magazine de cartier (lanț deținut de afaceristul C, proprietar și el al unui cotidian, concurent – inclusiv politic – al celui al mogulașului B); conform articolului, deși lanțul de magazine își axează reclama pe prețurile foarte mici (poate chiar cele mai mici de pe piață), în realitate prețurile din lanțul de magazine de cartier sînt mai mari decît ale altor magazine de cartier și mult mai mari decît ale hypermarket-urilor; pe scurt, articolul spune că reclama lanțului de magazinașe e mincinoasă;
4. același blogger de la punctul 2 preia informația și o postează pe propriul blog, fără alte comentarii; cu alte cuvinte, blogger-ul nu vede aici nici un șantaj de presă, deși mecanismul este exact același ca la punctul 1: demonstrația, cu probe, că o reclamă e mincinoasă.
Nu trag nici o concluzie, ați priceput ce vreau să zic.
P.S. Pe autorii articolului de la punctul 1 îi cunosc de multă vreme, sînt jurnaliști care supraviețuiesc din salarii proaste, dar o fac onest. Iar semnăturile lor sub acel articol îmi garantează (mie, cel puțin) veridicitatea informațiilor (unul din ei, de altfel, a petrecut prin pădurile României mai multe luni decît unitățile de IQ pe care le are blogger-ul de care am făcut vorbire).
P.P.S. Nu am menționat nici un nume (de cotidian, mogul sau blogger) pentru că îmi e silă de reacțiile (din seria „bă, nenorocitule, care te-a cumpărat pe tine mogulul A (sau B sau C)!”) care ar apărea.
Cancan nu s-a prins că l-a pozat pe ditamai executivul BOR Vi(n)cențiu Ploieșteanul prin Dorobanți, așa că nu i-a dat numele. Noroc că voi, fanatici ai ortodoxismului, însă, citiți acest blog evlavios și tocmai ați aflat că numitul și-a tras niște țoale civile (și scumpe) din Dorobanți. Dar pe mine chestiunea asta nu mă miră deloc: habotnic cum mă știți, dețin angelica informație că Ploieșteanul se dedulcește și la o terăsică din Herăstrău, nu numai la un magazin de fițe din Dorobanți.
P.S. Titlul e o profeție, desigur.
Adică tîrfe și moarte. Adică un comentariu proudly presented to you by Antena 3’s admin (după cum se vede și în captura de mai jos). Delirant e că, numai două comentarii mai sus, același admin cenzurase un comentariu, cică din cauza obscenității. Aha, deducem de aici că ăsta cu tîrfa (al postacului „hiena”) nu e obscen. Ar putea, figura, la o adică, într-un program de prezentare a burselor Fundației Umaniste „Dan Voiculescu”, la capitolul „exprimare elevată de mamă, pentru elevi de gimnaziu”. Cei care vor să acceseze burse se pot instrui aici.
Sînt niște oameni cu un discurs coerent, de babă oțărîtă, neobosit, neîntrerupt, care nu sesizează că au călcat deja în penibil și continuă s-o facă. Principala lor calitate e promptitudinea: oricînd apare menționat augustul nume al angajatorului lor, postacii se mobilizează exemplar și reușesc, în nu mai mult de cîteva minute, să posteze cel puțin trei comentarii. Ele sînt consecutive (probabil că șirurile neîntrerupte de bale se plătește extra) și transmit aceeași idee: „ești prost, șefu’ nostru-i genial!”. Și, de data asta, nu e decît un anunț că urmează un text, vă dați seama ce o să fie cînd apare și textul?
Am fost la Brașov în week end-ul trecut. Apoi în Poiana Brașov. După aia, cu telefericul lui Copos, din Poiană pînă pe Postăvaru. Am cumpărat, regulamentar, patru cartele magnetice dus-întors. Fiecare costă 30 de lei, deci am dat, în total, 120 de lei. La urcat, cînd să trecem prin porțile de acces, un nene (însoțitorul de cabină, aveam să constat) s-a proptit în mecanismul ăla cu bare care lasă doar cîte un om să treacă, l-a ținut deschis pînă am trecut toți (fără să ne folosim cartelele, evident), apoi l-a blocat și a dat drumul la măgăoaie în sus, după ce a urcat toată lumea la bord. La coborît, pe stația de pe Postăvaru, nici vorbă de vreun mecanism de acces (cu bare, stîlpi, porți sau ce vreți voi), deci iar n-am folosit cartelele magnetice. Cînd am ajuns în Poiană, cerberul ne-a făcut iar loc să ieșim prin mecanismul cu bare, ba a mai și cules cartelele magnetice de la cetățenii care beneficiaseră de minunatele servicii ale Ana Teleferic. Da, adică le-a cerut și, mai de la toată lumea, le-a și primit. Eu, din motive mai degrabă estetice (mi-a plăcut cartela aia – pe care o puteți vedea la finalul textului – , na!), nu i-am dat-o. După ce m-am dezozonizat, însă, post-călătorie, și mi s-au mai întremat și neuronii în niște sinapse cît de cît rezonabile, m-am prins că frumusețea nu va mîntui doar lumea (ăia cu lecturile la zi pot să indice și autorul acestei ziceri, eu am uitat), ci și bugetul țărișoarei. Pentru că, dacă și alți oameni de bine, amatori (și chiar profesioniști, de ce nu?) de estetica magneticelor cartele de teleferic, ar păstra dreptunghiurile de carton, atunci evaziunea s-ar reduce semnificativ. În cabina cu care am urcat eu, de exemplu, erau vreo 15 oameni. 14 din ei au lăsat cartelele acolo. Asta înseamnă că, în contabilitatea Ana Teleferic, 30 RON X 14 cartele = 420 RON nu s-au impozitat de către stat. Dacă operațiunea se repetă de cel puțin zece ori pe zi, statul pierde taxe și impozite din peste 4.000 RON. La 30 de zile, asta înseamnă venituri nefiscalizate de 120.000 RON. Numai din telefericul lui Copos, la un calcul grosier.
Bun Copos ăsta: a pornit de la un televizor color în ’89, pe care l-a vîndut ca să intre în afaceri (cum a povestit singur; ei, sanchi!), și a ajuns, acum, la un teleferic incolor, insipid și inodor pentru buget. Hai, Rapidul!
Lui Stelian Tănase i-a interzis Securitatea publicarea a două romane, înainte de ’89. Un motiv complet insignifiant, de-a dreptul derizoriu, pentru ca Stelian Tănase să refuze, acum, postul de director general al Realității TV (post deținut de informatorul Securității cunoscut drept „Nuș”. Același Nuș care și-a clădit, mai apoi, schemele financiare piramidale cu ofițeri ai Securității). Așa că nu-l refuză, îl acceptă. Iar discuțiile pe care deja le-a avut cu Nuș vor constitui, probabil, nucleul unei viitoare cărți de istorie recentă.
Despre relația lui Andrei Pleșu cu Securitatea a apărut un interviu-fluviu în EvZ. Vîndut de editori, firește, cu un titlu referitor la o notă dată de Băsescu la Securitate pe cînd era căpitan de vas. Foarte bine: editorii EvZ au ales ce era vandabil iar Băsescu o fi scris note, că altfel nu se putea. Ca și în cazul lui Stelian Tănase, însă, lovit de amnezie taman cînd preia de la Nuș cîrma Realității TV, și Andrei Pleșu a fost lovit de ataraxie. Nu acum, ci pînă acum. Aș fi apreciat dezvăluirea despre nota lui Băsescu atunci cînd Pleșu a văzut documentul. Îndrăznesc să opinez că o devoalare publică a informatorului (sau ce o fi fost Băsescu), cu tot cu nota asta ca argument, ar fi fost indicată ceva mai devreme. Cu, desigur, tot arsenalul conex de rigoare: cererea unei anchete la CNSAS pentru reconstituirea dosarului, lapidarea în piață etc. După ce, însă, Andrei Pleșu a oploșit informația asta ceva vreme undeva printre ciornele textelor din Dilema veche iar acum o scoate ca trufanda, mă aștept să-și mai ia o colaborare și la Jurnalul Național, deținut de Felix, omul care a castrat CNSAS-ul în care a activat și Andrei Pleșu. Iar din partea lui Felix mă aștept să folosească interviul lui Pleșu din EvZ ca (încă) un motiv pentru demersul legitim de suspendare a lui Băsescu. Dar nu spun că așa se va întîmpla, desigur.
Nu, Ioan Ghișe nu e, încă, ghișeul unic de tîmpenii al PNL, dar ar trebui să fie. Spune atît de multe prostii, încît ar fi păcat pentru PNL să nu testeze ideile mai sensibile pe Ghișe, mai întîi. Așa, profilactic. De exemplu: există vreun proiect de lege controversat, vreo idee politică mai năstrușnică șamd? Atunci, să-i fie pasat/ă lui Ghișe, el să o exprime public și, în urma reacțiilor, PNL să spună: da, sîntem de acord, e – de fapt – o idee a partidului sau, în caz contrar, să pună placa aia cu „Ghișe nu are aprobarea PNL”. În orice situație, toată lumea cîștigă: Ghișe spune idioțenii mai departe și-și păstrează cota de măscărici penibil, PNL se pune la adăpost de bile negre.
P.S. Desigur, ultima trăsnaie a lui Ghișe e asta cu ziariștii.
Călin Mitică – un băiat de la Cluj, investitor în căi ferate și dosare penale – s-a gîndit să cumpere stații Realitatea TV prin Ardeal, că altceva mai bun de făcut cu banii nici că avea. Le cumpără el, așa, pentru el, să spargă niște milioane de euro. Adică, mă-nțelegi, ce n-a reușit Vîntu cu managerii lui – să mențină în viață găurile alea negre – va reuși acest Mitică ardelean, specializat în șobolănii feroviare. Sigur că e doar o coincidență că directorul lui Mitică, Emil Sabo – penal și el în dosarul menționat mai sus – , a fost numit de ministrul Dezvoltării Regionale Vasile Blaga șef la CNI (Compania Națională de Investiții), aia făcută muci prin contractele cu săli de sport date clientelei PDL și de Blaga, și de succesoarea Udrea. Și că, apoi, de bun ce e, Sabo a ajuns șef la CFR, adică în subordinea bunului prieten al lui Blaga, Berceanu. Același Berceanu, da, care i-a dat contracte și ginerelui lui Blaga, Ionuț Rudeanu. Vă pupă tata, golănași mici care vreți la televizor!