Victor Ponta vrea în Europa, nu în URSS. Victor Ponta critică UTC-iștii și stîngiștii care vor să reconstruiască dreapta și o ia la mișto pe procuroarea comunistă Monica Macovei. Victor Ponta vrea depolitizarea Curții Constituționale. Victor Ponta, premier al României, clamează că vrea toate lucrurile astea. Dar îl trimite la Curtea Constituțională a României pe politrucul legilor comuniste Valer Dorneanu. Un om școlit în comunism și care a lucrat cu sîrg pentru PCR din postura de creier al legilor comuniste. Un om care, imediat după 2000, era unul din vîrfurile PSD. Cu acest nomenclaturist pînă-n măduvă vrea Victor Ponta și să depolitizeze CCR, și să o facă europeană, modernă. Iată cum arată CV-ul lui Dorneanu (cel de dinainte de ’89):
2010 – Adjunct al Avocatului Poporului
2008-2010 – Secretar general adjunct la Camera Deputaţilor
2005-2008 – Vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor
2004-2005 – Preşedinte al Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, corupţiei şi pentru petiţii;
2002 – Preşedinte al Comisiei pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituţiei;
2000-2008 – Deputat în Circumscripţia electorală Iaşi; Preşedinte al Camerei Deputaţilor; – Preşedinte al Consiliului Legislativ;
1992-1995 – Membru al Guvernului – ministru pentru relaţia cu Parlamentul;
1990-1992 – Consilier al Preşedintelui României pe probleme de legislaţie;
1989-1990 – Membru în Comisia Juridică şi Constituţională din cadrul Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională;
1985-1989 – Consilier la Consiliul Legislativ;
1980-1985 – Procuror la Direcţia Recursuri Extraordinare Civile din Procuratura Generală;
1974-1980 – Consilier pe probleme de legislaţia muncii la Uniunea Generală a Sindicatelor din România;
1967-1974 – Succesiv, procuror la procuraturile locale ale sectoarelor 5 şi 6 din municipiul Bucureşti;
Ca totul să fie și mai frumos, acum cîțiva ani PSD propunea un amendament la legea lustrației prin care procurorii de dinainte de ’89 să nu mai aibă nici o funcție publică. Dacă acel amendament ar fi fost aprobat, azi Dorneanu era un pensionar prin Cișmigiu, nu ditamai comunistul la Curtea Constituțională. Amendament susținut, atunci, și de actualul deputat UNPR Eugen Nicolicea, cel care azi i-a luat apărarea lui Dorneanu (aici, de la minutul 11).
Etichetă: curtea constituțională
Premierul Ponta a fost aseară la televizor și a spus niște lucruri. Două declarații mă interesează în special. Prima: „Trebuie de asemenea sa stabilim in Constitutie – pentru ca altfel n-o sa respectam, o sa facem si noi ce a facut PDL – faptul ca la Curtea Constitutionala poti sa pui oameni cu o anumita pregatire, minim 18 ani judecator sau magistrat”.
A doua: „deciziile luate de Curtea Constitutionala pot fi in Parlament cu doua treimi schimbate. Doua treimi fiind o majoritate constitutionala”. (sursa ambelor declarații)
Totuși, care e rolul Curții Constituționale? Acela de a garanta că orice lege respectă Constituția, legea supremă, fundamentul oricărei reglementări legale naționale. Cum Constituția asta e ca Dumnezeu (adică e minunată, bună, frumoasă, de dorit etc., dar are nevoie de o instituție care să se ocupe și cu aplicarea prevederilor ei), are nevoie de o instituție pămînteană. Dumnezeu are Biserica, Constituția are (în România, cel puțin) Curtea Constituțională, brațul instituțional al teoriei constituționale. Nimic mai firesc, deci, decît să-ți dorești ca această instituție, Curtea Constituțională, să fie populată cu mintoși brici, instruiți draconic și integri peste orice dubiu. Vasăzică, ce-și dorește premierul Ponta (vezi prima lui declarație) este perfect legitim.
Iar în situația în care această cerință este îndeplinită, deciziile Curții Constituționale trebuie respectate fără crîcnire și fără nuanțare. Pentru că, iată, există toate condițiile necesare: un text constituțional (FUNDAMENTAL, repet, pentru orice legislație), o instituție care aplică prevederile constituționale (Curtea Constituțională) și un corp de judecători constituționali hiperprofesioniști și megaintegri (care garantează aplicarea dincolo de orice îndoială a prevederilor constituționale).
Atunci, ce sens mai are a doua declarație a lui Ponta (cea care spune că deciziile Curții Constituționale pot fi amendate de două treimi parlamentare)? Logic, nici un sens. Aici avem de-a face cu o evidență (principiul clasic tertium non datur): ori CC e infailibilă, deci nimeni nu mai poate amenda deciziile CC, ori CC nu e infailibilă, deci deciziile CC pot fi amendate, a treia posibilitate nu există. Ponta, însă, vine senin și ne spune că cele două variante pot coexista bine mersi, sfidînd orice brumă de logică sănătoasă.
Deci, dacă nu logica îl interesează pe premier, care e ținta lui? Simplu: perpetuarea unei imbecilități politice. Aceea care spune că parlamentul este voința poporului și că orice rahat face parlamentul trebuie respectat, chiar dacă parlamentul decide mîine că trebuie atacată cu pietre planeta Marte. Dacă nu am ști care sînt competențele multora dintre parlamentari, mai că am fi de acord. Dar cînd în parlament se pregătește să intre o pițipoancă de pe moșia lui Dragnea care abia a împlinit 24 de ani (iar Ponta cere minimum 18 ani de experiență în magistratură pentru judecătorii CC), nu poți lăsa legislativul să se joace cu constituția în funcție de erecțiile lui Dragnea.
Haosul continuă: Curtea Constituțională a decis că se va pronunța asupra referendumului abia peste 40 de zile, pe 12 septembrie. Pentru că, a aflat azi de la Interne, nu garantează nimeni că listele electorale, cu cetățenii cu drept de vot, ar fi cele reale. Vasăzică, CCR are nevoie să știe care e numărul real de alegători, ca să poată calcula dacă la referendum s-au prezentat 50%+1 din acești alegători au ba. Pare rezonabil. Dar, în același timp, CCR este obligată să verifice și cîte dintre voturile celor prezenți au fost reale și cîte multiple, adică fraudate. Ca să le scadă, firește, din numărul total al voturilor. Pare și mai rezonabil, nu?
Cu alte cuvinte, dacă singura grijă a Curții Constituționale este să verifice listele de votanți, dar nu și frauda la vot, kafkianismul instituțional românesc va supraviețui la anul și la mulți ani.
P.S. Există vreo explicație pentru care Internele nu s-au asigurat că listele de alegători sînt cele corecte? Aveți voi vreo explicație? Eu aș încerca vreo cîteva, dar mi-e că n-am suficiente înjurături disponibile.
Am explicat aici de ce nu recensămîntul, ci cartea de identitate face lista de alegători. Și spuneam așa, printre altele: „Totuși, veți spune, nu se poate ca un recensămînt, așa failibil cum e el, să nu dea măcar direcția în care se îndreaptă populația unei țări. Așa e, aveți dreptate: sîntem mai puțini români decît eram. Dar, dacă sîntem mai puțini, asta trebuie să se vadă și la Evidența Persoanelor. Adică, DEPABD să aibă în baza lor de date mai puțini alegători. Mai ales că acea bază de date se actualizează în timp real: cum apare un certificat de deces pe numele Ionel Popescu, dispare cartea de identitate a lui Ionel Popescu. Care Ionel Popescu, desigur, nu mai poate vota. Ei, o să vă întrebați voi, dar de ce avem noi aceleași liste de alegători de zece ani încoace, dacă ne-am mai împuținat? Păi, la întrebarea asta ar trebui să răspundă toți miniștrii de Interne din ultimii zece ani. Iar întrebarea e: de ce nu s-au mai actualizat listele de vot, în funcție de cîți cetățeni peste 18 ani au mai apărut, respectiv cîți au mai murit?”
Iar acum revin cu o precizare: listele de alegători s-au mai actualizat pe ici, pe colo. Astfel, azi, sîntem (conform Internelor) 18.292.514 de alegători. Iar acum cinci ani, la referendumul de demitere a lui Traian Băsescu, eram 18.301.309 alegători (conform BEC, via Curtea Constituțională). Azi, deci, sîntem cu 8.795 de alegători mai puțini decît în 2007. Deci nu vorbim de exact aceleași liste cu cetățeni cu drept de vot, ci de liste actualizate. Sigur, nici 9.000 de dispăruți de pe liste în cinci ani sună deprimant pentru USL, care visează să ucidă vreo două milioane, ca să-i iasă ținta de 50%+1 la prezență. Dar astea-s cifrele Internelor.
Deși nu par, sinucigașii sînt niște tipi raționali, foarte practici. Pînă la urmă, sinuciderea este rezolvarea unei disfuncționalități, de acolo și caracterul ei practic. Sinucigașii care mai sînt și ucigași sînt încă și mai inteligenți si practici: se sinucid abia DUPĂ ce ucid pe altcineva. Orice ați spune, e o dovadă de IQ ridicat să înțelegi că, după ce te sinucizi, nu mai poți ucide pe altcineva, deci ordinea pragmatică a operațiunilor trebuie să se bazeze pe politețe: mai întîi moartea altora, abia apoi cea proprie.
Victor Ponta, însă, este un sinucigaș idiot. El nu a priceput că, dacă nu voia ca noi să îl vedem mort (ca personaj politic, desigur, ca persoană privată îmi doresc să trăiască o mie de ani, poate va înțelege cîndva cam pe unde a greșit), trebuia să ne omoare înainte. Nu, Victor Ponta a făcut altceva: mai întîi, și-a tras niște gloanțe în picioare, în mîini, în gîtul lui Năstase și în alte părți anatomice personale, de partid și de stat. Pomenesc aici, pe scurt, unele din gloanțe, deși le cam știți: plagiatul la doctorat, masacrarea comisiilor care trebuiau să cerceteze plagiatul, ignorarea deciziei Curții Constituționale referitoare la prezența premierului/președintelui la Bruxelles, ordonanțele de urgență, obrăzniciile la adresa oficialilor UE etc. Așadar, după ce s-a rănit grav politic, singur, după ce s-a automutilat în public (și nu doar la București, ci și la Bruxelles), Ponta și-a dat singur lovitura de grație (tot politic): a semnat pe un document care prevedea, principial, desființarea unor instituții precum Curtea Constituțională, ANI, DNA, CNSAS și altele (amănunte, aici).
De azi, Victor Ponta nu mai există. El e doar un mort ambulant care a avut nefericita inspirație să vrea să fie premier.
Din păcate, însă, după această sinucidere spectaculoasă, Ponta, ca un sinucigaș idiot ce se află, ne va omorî și pe noi. Fabulos, nu? De ce? Păi, simplu: nu văd prea mulți lideri politici europeni și mondiali care să colaboreze cu un mort. Ar da prost pentru ei, desigur. Or, dacă mortul e chiar premierul, nu-i văd prea bine pe locuitori. E, nasol e că noi sîntem locuitorii ăia. Deci, fuga la cimitire: nu pot ei să scoată atîția morți la vot cîte gropi putem noi să ne săpăm nouă înșine din cauza lui Ponta.
Nu pentru că s-a pișat pe toți doctoranzii care muncesc cîte trei-patru ani ca să facă o teză de cercetare onestă (și cunosc unii care se spetesc pentru un doctorat de parcă ar merge la serviciu cu normă întreagă) – deși și ăsta e un motiv cît se poate de întemeiat! Ci pentru că, atunci cînd nu-i convine că o lege este neconstituțională, o copy & paste repede în corpul unei ordonanțe de urgență și, gata, a scăpat de problema neconstituționalității. A făcut așa cu legea care interzicea Curții Constituționale să se pronunțe pe hotărîrile Parlamentului, a făcut identic și cu legea referendumului. Ambele legi au fost declarate neconstituționale de Curtea Constituțională, dar ambele sînt dublate de ordonanțe de urgență care spun același lucru. Și care, ce coincidență, nu au fost contestate la Curtea Constituțională. Pentru că Avocatul Poporului, singurul care are dreptul legal să le conteste, e puțin ocupat să fie pesedist. Vorbesc de actualul Avocat al Poporului, Valer Dorneanu, că ăla vechi a fost concediat fără drept de apel de USL.
Deci, Victoraș, abia asta e de căcat: nu numai că tu copiezi ca ultima loază penibilă (prin ordonanțe de urgență), dar tocmai i-ai dat un șut în cur și profesorului supraveghetor (Curtea Constituțională), care te putea scoate de urechi afară din sala de examen.
P.S. Dacă nu m-ați crezut pe mine cînd ați citit ce am scris mai sus, poate-l credeți pe pesedistul Dușa: ne doare la bască că o lege e neconstituțională, noi aplicăm prevederile acelei legi cu ajutorul unei ordonanțe de urgență. Și ne doare-n cur de fraierii care ne-au crezut pe cuvînd cînd am spus că noi, pesediștii, nu o să legiferăm prin ordonanțe de urgență, ci o să mergem pe calea cinstită a parlamentarismului.
Deputatul ministru de la Comunicații, Valerian Vreme, și colegul lui deputat sereist Bădulescu de la PDL au depus în Parlament un proiect de lege care să scoale din morții neconstituționalității vechea lege „big brother”, aia din 2008. Știți despre ce e vorba: legea care zice că operatorii de telefonie mobilă și de internet trebuie să stocheze, timp de șase luni, date despre pe cine sunăm/cui scriem, la ce oră, unde ne aflăm cînd facem asta, cît vorbim/scriem, de pe ce scule etc. În 2009, Curtea Constituțională a declarat legea din 2008 neconstituțională. Printre argumente, CC a pomenit că în textul legii din 2008 se vorbea de „date conexe” care să fie stocate de operatorii de telefonie & internet și că motivația principală a legiuitorului era prezervarea „siguranței naționale”. Dar, nota CC, nici formula „date conexe”, nici cea de „siguranță națională” nu erau definite, ceea ce permitea interpretarea abuzivă a legii de către stat.
Foarte frumos.
Acum, Vreme & Bădulescu spun că au curățat textul proiectului lor de defectele neconstituționale și că legea e necesară, că ne-o cere UE. Ceea ce e adevărat, ne-o cere UE. Dar nu într-o formă neconstituțională. Și aici avem o problemă. Da, în proiectul nou, nu se mai pomenesc nici „datele conexe”, nu se face referire nici la „siguranța națională”, așa, fără să se dea definiții și să se citeze de prin alte legi. Pînă aici, toate bune.
Însă inițiatorii noului proiect de lege nu înlătură celelalte argumente de neconstituționalitate invocate de CC în 2009. Care țin de chiar substanța legii. Dar nu mă credeți pe mine pe cuvînt, dați-mi voie să citez din decizia CC: „Un alt aspect ce duce la restrângerea nejustificată a dreptului la intimitate al persoanei este acela potrivit căruia Legea nr.298/2008 are ca efect identificarea nu numai a persoanei care transmite un mesaj, o informaţie, prin orice mijloc de comunicare, dar, astfel cum rezultă din cuprinsul art.4, şi a destinatarului acelei informaţii. Persoana apelată este astfel expusă sub aspectul reţinerii datelor ce ţin de viaţa sa privată, independent de un act sau o manifestare proprie de voinţă, ci numai în funcţie de comportamentul unei alte persoane – a apelantului –, ale cărei acţiuni nu i le poate cenzura pentru a se proteja împotriva relei sale credinţe sau a intenţiei de şantaj, hărţuire etc. Deşi este un subiect pasiv în relaţia de intercomunicare, persoana apelată poate deveni, fără voinţa sa, suspectă din perspectiva rigorilor sub care autorităţile statului îşi desfăşoară activitatea de cercetare penală. Or, din acest punct de vedere, ingerinţa în viaţa intimă a persoanei, reglementată de Legea nr.298/2008, apare ca fiind excesivă.
Curtea Constituţională subliniază că nu utilizarea justificată, în condiţiile reglementate de Legea nr.298/2008, este cea care, în sine, prejudiciază într-un mod neacceptabil exercitarea dreptului la viaţă intimă sau libertatea de exprimare, ci obligaţia legală cu caracter continuu, general aplicabilă, de stocare a datelor. Această operaţiune priveşte în egală măsură pe toţi destinatarii legii, indiferent dacă au săvârşit sau nu fapte penale sau dacă sunt sau nu subiectul unor anchete penale, ceea ce este de natură să răstoarne prezumţia de nevinovăţie şi să transforme a priori toţi utilizatorii serviciilor de comunicaţii electronice sau de reţele publice de comunicaţii în persoane susceptibile de săvârşirea unor infracţiuni de terorism sau a unor infracţiuni grave. Or, Legea nr.298/2008, deşi utilizează noţiuni şi proceduri specifice dreptului penal, are o largă aplicabilitate – practic, asupra tuturor persoanelor fizice şi juridice utilizatoare ale serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, astfel că nu poate fi considerată ca fiind conformă prevederilor din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la garantarea drepturilor la viaţă intimă, la secretul corespondenţei şi la liberă exprimare.
Curtea Constituţională constată că, deşi Legea nr.298/2008 se referă la date cu un caracter predominant tehnic, acestea sunt reţinute cu scopul furnizării informaţiilor cu privire la persoană şi viaţa sa privată. Chiar dacă, potrivit art.1 alin.(3) din lege, aceasta nu se aplică şi conţinutului comunicării sau informaţiilor consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice, celelalte date reţinute, având ca scop identificarea apelantului şi a apelatului, respectiv a utilizatorului şi a destinatarului unei informaţii comunicate pe cale electronică, a sursei, destinaţiei, datei, orei şi duratei unei comunicări, a tipului de comunicare, a echipamentului de comunicaţie sau a dispozitivelor folosite de utilizator, a locaţiei echipamentului de comunicaţii mobile, precum şi a altor „date conexe” – nedefinite în lege –, sunt de natură să prejudicieze, să stingherească manifestarea liberă a dreptului la comunicare sau la exprimare. Reţinerea acestor date în mod continuu, în privinţa oricărui utilizator de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, reglementată ca obligaţie a furnizorilor de la care nu se pot abate fără a fi supuşi sancţiunilor prevăzute de art.18 din Legea nr.298/2008, reprezintă o operaţiune suficientă să genereze în conştiinţa persoanelor bănuiala legitimă cu privire la respectarea intimităţii lor şi săvârşirea unor abuzuri. Garanţiile legale privind utilizarea în concret a datelor reţinute – referitoare la excluderea conţinutului ca obiect al stocării datelor, la autorizarea motivată şi prealabilă a preşedintelui instanţei competente să judece fapta pentru care s-a început urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de art.16 din lege şi cu aplicarea sancţiunilor reglementate la art.18 şi 19 din aceasta – nu sunt suficiente şi adecvate, astfel încât saîndepărteze teama că drepturile personale, de natură intimă, nu sunt violate, astfel încât manifestarea acestora să aibă loc într-o manieră acceptabilă.”
Sau, tot din decizia Curții: „Persoanele fizice şi juridice, utilizatori în masă ai serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, sunt supuse în permanenţă acestei ingerinţe în exerciţiul drepturilor lor intime la corespondenţă şi liberă exprimare, fără a exista posibilitatea unor manifestări libere, necenzurate, decât sub forma comunicării directe, fiind excluse mijloacele de comunicare principale folosite în prezent.”
Deci, dacă legea asta va fi adoptată de parlamentari, se impune o nouă contestare la Curtea Constituțională. Argumentele deja le avem.
Am citit transcrierea tiradei furibunde a lui Alistar împotriva motivării deciziei CCR de a-l scoate din CSM și m-au cuprins remușcarea și mila. Remușcarea că am scris, acum vreo doi ani, niște articole despre incompatibilitatea lui, despre semnăturile false – pe care le-a folosit ca să lucreze și la stat, și la ONG, simultan – , despre vanitatea de a-și lua limuzină cu număr de Ministerul Justiției cu „W” în frunte. Articole fără care, poate, azi nu am fi vorbit de cazul Alistar. Sau, hai, dacă vreți, articole fără care Agenția Națională de Integritate s-ar fi prins mai greu că Alistar doar mimează orgasmul civic în timp ce, de fapt, el caută febril în buzunarele de la spate ale societății niște portofele grase. Iar dacă vă întrebați de ce simt remușcare, o să vă spun că-s milos. Iar dacă mă întrebați de ce mi-e milă, o să vă spun că asta îmi trezește mie bolnavul. Orice bolnav. Mila. Iar Alistar e bolnav. În micul lui labirint îngropat la rădăcina ditamai ONG-ului mondial Transparency, Alistar, bietul, și-a construit o țară a minunilor în care o joacă în fiecare zi pe Alice care salvează țara de corupți cu ajutorul unor iepuri giganți și a unor pisici cu dantură de rechin și care crește pînă-n tavanul Palatului Victoria, în visele lui cele mai pufoase, sau se face mic cît un șoricel, la propriu, dacă-i cere Geoană (ori Felix, hai). În lumea asta a lui, Alistar joacă, în același timp, personaje care se urăsc de moarte (e și funcționar de stat, dar și oengist) și nu vede nimic în neregulă aici. Iar cînd e scos, de urechi, la lumină, urlă prin presă de parcă idolul lui ar fi Vadim, scena executării silite, dubla doi.
De fapt, e simplu.
Ba chiar banal și inuman.
Mare scandal mare, demență și isterie: omul lui Băsescu de la Curtea Constituțională a decis că guvernul Boc nu poate să-și asume răspunderea pe legea Educației în Parlament, deci UDMR a făcut spume la gură și a amenințat că iese de la guvernare.
Ceea ce-mi aduce aminte că, acum aproape cinci luni, un apropiat al UDMR din CCR a hotărît că tăierea pensiilor, asumată de Băsescu, nu e constituțională.
Din ambele decizii ale CCR, nasol iese PDL, partidul-remorcă al Cotroceniului. Restul e gargară.
Un om are un cîine. Dacă nu trăiește în pădure, omul viețuiește în comunitate. În comunitate sînt reguli. Dar cîinele, care nu e om, nu știe asta. Decît dacă e dresat, eventual. Dar, de multe ori, omul care deține cîinele nu știe asta, așa că nu-și dresează cîinele. În acest caz, cîinele ignoră regulile. Cînd ignoră regulile, cîinele omului mușcă alți oameni. Uneori foarte nasol. Asta încalcă regulile comunității. E o agresiune. E nașpa. E de căcat. Dar cîinele nu știe regulile, pentru că omul nu a avut grijă de asta. Deci, nu cîinele e de vină, ci omul.
Ați urmărit acest raționament foarte complicat, băi, debililor de la CCR? Ați reușit să pătrundeți cu creierele voastre de vată pe băț acest diamant al gîndirii de bun-simț? Nu, nu ați reușit, debililor! Pentru că nu sînteți în stare. Dacă ați fi fost, nu ați mai fi considerat ca neconstituțional gestul normal de a trimite un cretin la pîrnaie pentru că al lui cîine a mușcat nasol un om.
Vă doresc, debililor (slabilor, poftim, să nu spuneți că vă înjur) de la CCR, să vă muște cîinele umplut cu droguri al lui Ivanciuc și să muriți de supradoză, băi, debililor!