În iunie 2009, colega mea Alina Moscalu de la Academia Cațavencu, unde prestam atunci, a documentat și scris un articol despre o achiziție de 11 milioane de euro a Ministerului Sănătății. Era vorba de o achiziție de ambulanțe. Deși era vorba de o sumă enormă, la licitație s-a înscris, surprinzător, o singură firmă. Care, firește, a și cîștigat. Coincidență, firma era deținută de un bun prieten al lui Raed Arafat. Care Raed Arafat era deja subsecretar de stat la Ministerul Sănătății, în acel moment, de vreo doi anișori. Sunat de colega mea, Arafat a admis legătura de prietenie cu proprietarul firmei cîștigătoare. Apoi, pentru că deja fusese pus în gardă, a făcut presiuni ca articolul să nu apară. La un alt bun prieten al lui (pe care nu-l voi numi), și el prestator la Academia Cațavencu pe vremea aia. Articolul, însă, a apărut. Ori înainte, ori după, nu-mi amintesc foarte clar, însoțit de colegul nenumit, i-am făcut o vizită lui Arafat la minister. Atunci l-am văzut pentru prima și ultima oară pe eroul providențial al sistemului medical românesc de urgențe. Pe tot parcursul discuției, Arafat a evitat cu îndemînare subiectul conflictului de interese în care se afla (el – subsecretar de stat la Sănătate, prietenul lui bun cu firmă – beneficiar de contract de 11 milioane de euro în condiții cel puțin suspecte de la Sănătate). Am zîmbit, de dragul colegului meu care mă cărase acolo să văd un nene ultrapătruns de propria importanță. Și am înțeles că și eroii providențiali au micile lor slăbiciuni scumpe, plătite de la buget. Constatarea asta i-a redus lui Arafat, cel puțin din punctul meu de vedere, capitalul de simpatie. Chestiune de opțiune, desigur.
Despre tipul acesta de conflict de interese am scris sute de articole în ultimii zece ani. Dar niciodată nu am fost apostrofat (am folosit un eufemism, v-ați prins) ca în cazul Arafat. De aici, eu pricep că tipul are o imagine atît de bună, încît a devenit un mit. Iar miturile nu au nici o legătură cu realitatea. Din păcate, eu nu mă ocup de mitologie, ci de fapte și întîmplări reale. Ghinionul meu.
E alegerea voastră să-l apreciați pe Raed Arafat pentru munca depusă la SMURD. Ca și voi, și eu cred că e un nene respectabil din punctul ăsta de vedere, al muncii prestate. Dar cred că e mult mai puțin respectabil cînd vine vorba de integritate.
V-aș da link-ul articolului scris de Alina Moscalu, dar www.catavencu.ro nu mai există, așa că, în continuare, vă dau direct textul, așa cum a apărut acesta în Academia Cațavencu din iunie 2009:
„Un bun prieten al lui Raed Arafat a cîștigat 11 milioane de euro de la Sănătate
În 2008, noiembrie, Ministerul Sănătății Publice (MSP) dădea anunț pentru o achiziție de mașini transport multiple vicime pe targă în valoare de 11 milioane de euro. Adică niște ambulanțe. Zis și făcut! Au dat anunț, au așteptat oferte, s-a înscris o singură firmă la licitație (Deltamed SRL), a fost adjudecat contractul. Astfel, MSP a hotărît să plătească 200 de mii de euro pentru o ambulanță de lux off road Mercedes Sprinter. A fost semnat un acord-cadru cu sereleul Deltamed iar produsele urmează să fie livrate în momentul în care vor fi găsiți și banii în bugetul Sănătății. Faptul ca sereleul clujean a fost singurul participant la licitație este un mister și pentru MSP. Care ne-a răspuns așa, cînd i-am întrebat cum de: “Faptul că la licitație s-a prezentat o singură ofertă nu cade în sarcina autorității contractante (adică a MSP – n.r.)”. Clar, nu? Pe de altă parte, să vezi întîmplare: Deltamed a îndeplinit toate condițiile din caietul de sarcini la milimetru. La propriu! În documentul cu pricina erau descrise exact mașinile pe care le poate livra sereleul din Cluj. Astfel, raportul lungime (9.500 mm) – înălțime (4.000 mm) – lățime (2.550 mm) a fost respectat cu brio, fără a se depăși nici măcar o miime de milimetru. Atîta că prețul oferit MSP a fost puțin umflat. Cel puțin așa se înțelege, de exemplu, dacă analizăm oferta pe care a făcut-o aceeași firmă, Deltamed, altei firme care a solicitat un preț pentru exact același tip de ambulanță ca ministerul. În cazul privaților, prețul pe care l-au cerut clujenii a fost de 170 de mii de euro. Logica pieței libere spune că, atunci cînd semnezi un contract de peste 11 milioane de euro (din postura celui care dă banii), obții reduceri. Canci, în cazul ăsta. Ca să ne mai amuzăm, pe final, să mai spunem că subsecretarul de stat în MSP Raed Arafat își recunoaște prietenia cu patronul Deltamed, Dan Gorgan. Dar asta nu a contat la stabilirea prețului mașinilor achiziționate deoarece, așa cum ne-a declarat sirianul, “relațiile interumane nimeni nu le poate interzice.” Corect. Iar dacă mai ies și bani din ele, să fie primiți.
Alina MOSCALU
alina.moscalu@catavencu.ro”
P.S. Despre povestea „Fundației pentru SMURD” și a cheltuielilor netransparente am aflat tot pe atunci. Nu am documentat niciodată povestea pentru că mi s-a părut neverosimilă. Cu alte cuvinte, nu-l credeam pe Arafat în stare să se pună singur în situații gri. M-am înșelat. Dar asta nu înseamnă că voi trebuie să fiți de acord cu mine. Chestiune de opțiune, cum am zis mai sus.
P.P.S. Nu vă mai obosiți să mă înjurați, am priceput deja că sînteți de altă părere decît mine. Și e foarte bine că e așa.
Etichetă: academia catavencu
Azi, de 1 iulie, am un invitat special la mine pe blog: Excelența Sa Consulul României la Marsilia, Franța, Ioan T. Morar. L-am invitat pe diplomat aici cu un text mai vechiuț, din decembrie 2009, despre cel mai nou lider al colectivului pe care tocmai l-a părăsit pentru un post în MAE. Textul se numește „Cine-i scria textele lui Dinescu pentru Cațavencu” și este redat, integral, mai jos (cu tot cu erori de tastare):
„Acuma, daca Mircea Dinescu tot i-a povestit lui Tănase, la Realitatea, faze la care nu a fost şi a răstălmăcit întîmplari la care a fost, să vă spun şi eu nişte adevăruri despre poetul-portofel. care are ca studii civile doar liceul. Că la Facultate trece Ştefan Gheorghiu. Dinescu avea un tip care scria pentru el, un poet foarte talentat, DinuAdam. care l-a preţuit destul de mult pe Dinescu, a fost consilierul lui atunci cînd Poetul-Portofel avea imaginea onorabilă. Dinu Adam a fost luat în arendă de Mircea Dinescu. Nu ştiu cum îl plătea, nu cunosc convenţia dintre ei. Cert este că, atunci, în perioada Caţavencu, Dinescu avea texte coerente, ceea ce nu mai e cazul acum.
Ca să fie cît mai exact consemnat în istorie, noi l-am luat pe Dinescu imediat după ce înjurase Piaţa Universităţii (faza cu sucul propriu în care meritau să fiarbă “golanii” ). Atunci a apărut şi Dinu Adam, care i-a scris de la bun început textele. Dinescu venea şi după ce fusese învinuit că a furat o tipografie, iar noi l-am spălat la Caţavencu. Normal să ne înjure, acum!”
Textul poate fi găsit și aici, în original. Totuși, ca să preîntîmpinăm o eventuală defecțiune tehnică a blogului ioantemorarian, aveți mai jos și captura foto a postului.
P.S. Citiți și comentariile, mai ales cele semnate „ioan t morar”: sînt foarte relevante.
În august anul trecut, cînd încă falimentul era departe și mic.ro abia se punea pe picioarele pline de bătături ale cartierelor cu blocuri comuniste, Academia Cațavencu îl bușcula puțin pe Dinuțu, într-un text care începea cam așa: „Dinu Patriciu și-a conceput averea cu o mamă-eroină, celebra FPS, care a dat naștere mai multor mii de averi nelegitime, cu tați din florile Securității. Apoi, Dinu și-a dorit să-și crească averea în țară, pe banii statului, și s-o educe într-un offshore, ceea ce a și făcut” (restul, aici). În alte zeci de articole, numai în ultimul an, bușcularzii l-au tras pe Dinu ba de bretele, ba de barbă, ba de burtă, ba de PNL, ba de nu știu ce mall, ba de petrol, ba de dosare penale. Arhiva acestor duioșii e, încă, publică.
Acum, bușcularzii s-au cazat la Dinu în ogradă, unde și-au desfăcut iar cortul lor de nomazi mogularzi ai print-ului. Presupun că, de data asta, cocoșeii lor de aur coclit vor avea profilul lui Dinu. Și, poate, și un abdomen supradezvoltat, din tinichelele rămase de la mustața lui SOV.
După cum scriu niște oameni pe net (realitatea.net, paginademedia. ro și, probabil, și alții), Bușcu și echipa lui nu vor lucra pentru Adamescu, cel care a cumpărat marca „Academia Cațavencu”. Aha. Și? Că nu prea înțeleg ce anume e interesant acolo și care-i miza. Ce-i drept, pînă la vînzarea mărcii, am avut un oareșcare interes în povestea cu încercarea fentării Fiscului de către Adunarea Creditorilor de la Cațavencu, cea în care majoritari erau băieții simpatici de la Realitatea. Dar cam atît.
Comentariu preluat integral din subsolul unui post anterior:
„Nu stiam ca a cumparat Buscu brand-ul si sincer eu speram sa dispara … gen demisia de onoare dupa patru ani
Pentru mine cititul AC a fost mostenire de familie Mama l-a citit inca de la infiintare si am preluat si eu microbul cand a inceput sa ma intereseze presa scrisa. Am continuat sa cumpar fiecare numar si cand am plecat la facultate. Cred ca am ratat foarte putine. Aveam stiva uriasa de ziare acasa cand inca mai pastram un pic de sindrom de hoarding traditie de neam )
Pentru mine chiar nu conteaza informatiile “de interior” si sa ma chinui sa am nu stiu ce imagine profunda a problemei ca sa pot judeca. A fost chiar foarte simplu.
In momentul cand am auzit la stiri ca au vandut biznisul lui Vantu eu nu am mai putut sa cumpar ziarul. Punct. Nu m-a interesat nici o asigurare de independenta editoriala pentru ca nu ma incalzea cu nimic. L-am mai luat ulterior sporadic mai mult din reflex si ma mai uitam pe site.
In momentul stenogramelor asteptam o reactie de minima decenta din partea lor fata de niste cititori care au crezut in revista si au cumparat-o o gramada de ani. O minima explicatie. In schimb am primit o laba trista facuta cu aere de mega superioritate si atitudine de Isus pe cruce neinteles.
In momentul ala eu i-am pus ziarului cruce – groapa era sapata de la vanzare.
Eu i-am inteles perfect pe cei de la kamikaze cand au plecat. Prin treaba cu vanzarea facuta pe la spate si anuntata la televizor au primit cel mai mare bocanc in bot ca ziarist. Dintr-o miscare le-a fost data naibii credibilitatea fara sa aibe ceva de zis. Pe un profit foaaarte frumos al “fondatorilor”.
Ce e asa de greu de inteles ca sunt inversunati ??”
P.S. Eu n-am prea multe de zis, poate voi.
Cîteva teze au început să circule pe forumuri, bloguri și feisbucuri după ce Doruleț-batistă s-a aruncat ca un bulibașă care poartă lanțuri de tinichea și a licitat peste 1,6 milioane EUR pentru brandul atrofiat Academia Cațavencu. Printre aceste teze, cîteva sînt de o imbecilitate inconsistență logică exemplară. Într-o ordine oarecare: 1. mogulul rău de la România liberă (aflat, desigur, în spatele jurnalistei Sabina Fati) a vrut să cumpere brand-ul ca să închidă revista Academia Cațavencu; 2. același mogul rău nu a contactat nici un jurnalist de la Academia Cațavencu, deși era interesat să cumpere brand-ul; 3. jurnalista Sabina Fati a licitat împotriva altor jurnaliști (cei de la Academia Cațavencu) cu rea-credință, ducînd licitația prea sus pentru puterile financiare ale acestora din urmă (or mai fi și alte teze, da’ nu mai am chef de ele, că e tîrziu).
Ce au în comun toate aceste teze? Păi: a) credința unora de la Academia Cațavencu că marca Academia Cațavencu se confundă cu echipa angajaților revistei din acest moment; b) revista Academia Cațavencu și marca omonimă nu au nimic în comun cu economia, ci sînt un principiu, o metafizică, un soi de ideal umblînd învelit în hîrtie de ziar și mîntuind oamenii.
Măi, dragi bieți cretini (mă refer în special la ăia care, săracii, nici măcar nu au avut acțiuni vreodată acolo, dar acum dau cu MUIE – textual! – pe feisbuc; haios, dar penibil și trist), enunțurile de la punctele a) și b) sînt îngrozitor de false. În 20 de ani de funcționare a revistei, cîți oameni au plecat de la și venit la Cațavencu? Destui. Și, nemaipomenit, revista a continuat să apară. Deci, elementar de logic, am zice cu toții (dacă nu am fi, evident, niște bieți cretini cu injecțiile nefăcute la timp) că marca nu se confundă deloc cu echipa. Ci, eventual, cu un tip de presă (neinventată de Cațavencu, pentru cititorii lor care-s la fel de cretini, uneori, ca și ei). Așadar, nu prea înțeleg de ce un competitor la licitația pentru marcă ar fi contactat redacția. Să ceară voie să investească niște bani? Să-și ceară scuze că nu o să le mai dea la fel de mulți bani ca SOV, în caz că i-ar păstra (dar unde să-i păstreze? că, în caz că altcineva decît Bușcu ar fi cumpărat – și cu bani la teșcherea, eventual, nu pe abureală – marca, asta nu însemna decît că noul proprietar putea scoate o revistă cu acel nume. punct. nu că ar fi întreținut o redacție)? Să întrebe ce tip de batiste preferă?
Apoi: din momentul în care marca Academia Cațavencu a fost scoasă la vînzare, ea nu a mai reprezentat decît un bun menit să fie licitat pentru a acoperi niște datorii de milioane de euro. Atît și nimic mai mult. Nu o idee, nu o labă metafizică tristă, nu un brand. Ci doar un mijloc prin care statul și niște privați sperau să recupereze niște milioane cu care fuseseră țepuiți de administratorii societății care deținuse pînă atunci marca. E chiar atît de simplu. E întristător că bieții cretini brodează lăcrămos și trag de coarda sensibilă a unui corp de cititori din ce în ce mai anorexic, ba chiar sugerează colecte și chete publice pentru acoperirea sumei de 1,6 milioane EUR. Pe scurt, jurnalismul invocat de cretini de data asta nu are a face nimic cu economia. Iar o gazetă e o afacere ca oricare alta, care trăiește cît timp nu trage țepe. Cînd începe să nu-și mai plătească datoriile, afacerea se închide. Fără nici o legătură cu diabetul isteric din frazele unor cretini.
Pe scurt: dacă niște cretini hoți, administratori ai mărcii, nu ar fi furat banii creditorilor (operațiune eminamente economică), azi marca Academia Cațavencu nu ar fi fost scoasă la licitație (operațiune, în consecință, la fel de economică) iar cretinii idealiști nu ar fi fost așa de furioși invocînd argumente metafizice (și complet neeconomice). Deci, simpatici cretini idealiști, direcționați-vă damblaua spre cretinii hoți care v-au adus în situația asta, e mai cinstit. Pe unul din ei îl găsiți chiar la voi în redacție, e simplu.
Nu l-ați crezut pe Boc cînd a zis că am ieșit din recesiune, nu? E, rău ați făcut: azi, Doruleț-batistă de la Academia Cațavencu a cumpărat marca scoasă la vînzare de lichidator cu peste 1,6 mil EUR. În nume propriu. Ceea ce înseamnă că, la un profit mediu de 10.000 EUR lunar, își va scoate banii investiți pe achiziția asta în vreo 14 ani. Sau în șapte, dacă profitul mediu lunar e dublu, adică 20.000 EUR. Iar asta presupune ca încasările lunare ale săptămînalului, din vînzare și publicitate, să fie de 70-80.000 EUR. În fiecare lună, fără excepție. Dacă nici asta nu înseamnă ieșire din recesiune, atunci nu știu ce mai e. Sau, mă rog, ar mai putea fi o economie care duduie, vorba lui Tăriceanu.
Privită din alt unghi, povestea e așa: de banii ăștia se plătesc niște salarii restante (mărunțiș) și aproape jumătate din datoria de cam trei milioane euro către ANAF. Restul de 1,5 milioane EUR la Fisc rămîne paguba statului, iar de alte trei milioane euro niște creditori privați se vor linge pe bot. Definitiv. Așa că, după calculul ăsta, batistuță a făcut o afacere foarte bună: avea datorii de peste șase milioane, dar a scăpat cu plata a doar 25% și acum este curată și uscată, numai bună de o nouă muie (conform stenogramelor SOV – Doruleț). Talent, aș zice. Nu chiar har, ca la Vîntu, dar o tehnică bună, în orice caz.
Pur și simplu, altă treabă n-avea. Bruxelleganță, s-ar zice. Iar pantofii fac toți banii.
P.S. Că veni vorba de ziare (dar de la București, de data asta): mîine, la apariția pe piață, ilegal, a unui nou număr din Academia Cațavencu, Fiscul se va duce la chioșcul din colț și va cumpăra un exemplar? Sau va cere punerea în executare a hotărîrii de faliment FĂRĂ continuarea publicării revistei, pe care a obținut-o în instanță?
Între două reprize de șters la gură cu batistuțe scumpe, de la Burberry, Doruleț Bușcu a găsit timp să dea un interviu. Unde credeți? Ei, haideți, nu fiți răutăcioși, nu s-a inventat încă revista de specialitate „Tulumba și hidrantul”. Nu, a dat un interviu în Jurnalul Național. Printre vechile lui prostii de marketing răsuflat, Doruleț a plîns (după care s-a șters cu aceeași batistuță Burberry pe care o folosește pe post de prezervativ) cu lacrimi de crocodil de Dunăre că îl hărțuiesc DNA și ANAF. Despre Tribunal (ăla de la București), nimic. Cum n-am văzut nici o descindere a DNA în sediul AC închiriat aproape moca de la RAAPPS și nici vreo poprire de conturi a ANAF, deduc că, în mod complet neașteptat, Doruleț se victimizează taman ca o centuristă care candidează la funcția de șefă a organizației non-guvernamentale a fetelor mari, filiala Hîrșova.
A propos de Tribunalul București, iată ce a decis acesta acum două zile: „Dispune intrarea în faliment, în procedura generală, a debitoarei SC CAŢAVENCU SA. Dizolvă societatea debitoare”. Nu știu dacă aveți multe firme falimentare pe acasă, deci e posibil să nu știți ce înseamnă dizolvarea asta. Pe românește, e groasă, e gata, e adio. E final. Deci, societatea editoare a Academiei Cațavencu se dizolvă, așadar revista editată de societatea asta nu mai iese pe piață. Pînă cînd, desigur, marca „Academia Cațavencu”, bun al societății dizolvate, nu se vinde prin licitație și cumpărătorul ei, dacă vrea, decide să scoată o altă revistă sub această marcă.
De altfel, încetarea apariției revistei a fost cerută și de către ANAF, care are de recuperat de la Cațavencu SA cam 13 milioane RON, deci vreo trei milioane de euro. Încetarea apariției revistei a fost cerută în instanță, nu la NASA. Iar instanța, adică același Tribunal București, a decis asta în octombrie 2010, conform legii.
Altfel, dacă vă întrebați prin batistele cui va mai face presă Doruleț, pot să vă sugerez să vă întoarceți la pasajul în care am vorbit de interviu. S-ar putea să fie vorba de primul articol semnat DB pe statele de plată ale lui Felix.